Ce e greșit în adoptarea tacită a legilor din România?
În Parlamentul României, o lege adoptată tacit de prima cameră sesizată înseamnă practic că la finalul celor 45 sau 60 de zile de dezbatere a unui proiect de lege, acesta este considerat automat ca fiind adoptat și este trimis către camera decizională chiar dacă nu a fost dezbătut sau votat în termenul dat.
Această nouă reglementare a fost introdusă de Constituția din 2003. Atunci s-a fixat un interval de 45 de zile în care prima camera parlamentară sesizată poate dezbate și vota un proiect de lege sau o propunere legislativă. Intervalul poate fi extins la 60 de zile doar pentru "coduri și alte legi de complexitate deosebită". Prevederea a fost preluată de Regulamentul Camerei Deputaților care a clarificat și ce se întămplă cu documentele produse pe marginea inițiativei de lege de către comisiile abilitate din prima cameră sesizată.
Care a fost motivul introducerii acestei noi reglementări? Inițial s-a dorit ca procesul legislativ sa fie accelerat și să devină mai previzibil: indiferent de numărul și natura blocajelor din prima cameră sesizată (fie Camera Deputaților, fie Senat), procedura adoptării tacite garantează faptul că legea va fi trimisă la camera decizională într-o perioadă de timp rezonabilă.
Totuși numai în 2013-2014 mai multe legi adoptate in mod tacit s-au dovedit a fi și controversate. De exemplu, legea care se referă la desființarea creșelor săptămânale, care a fost și adoptată definitiv. Sau legea securitatii cibernetice care conține nenumărate prevederi controversate, precum cea care susține că accesul autorităților la date informatice private s-ar putea face doar pe baza unei solicitări motivate a oricărei institutii din cele 9: SRI, MApN, MAI, ORNISS, SIE, STS, SPP, CERT-RO și ANCOM.
Modelul românesc în care prima cameră sesizată poate adopta tacit o lege este atipic pentru parlamentele statelor membre UE. A adopta tacit o lege este o cutumă mai ales în cazul celei de a doua camere (cea care reprezintă unitățile federative) a statelor federale cu Parlamentele bicamerale (Austria, Germania, Belgia), care au în general atribuții mai degrabă consultative (Manea 2010: 4). Aici consimțământul tacit este rezervat camerelor secundare după ce camera decizională (întotdeauna aceeași - cea aleasă direct) și-a exprimat punctul de vedere. Aceeași situație se regăsește în cazul Camerei Lorzilor din Marea Britanie (Manea 2010: 8).
La fel se întâmplă și în Cehia, un stat unitar cu Parlament bicameral unde Camera Deputaților este prima cameră sesizată și de asemenea cameră decizională, iar acceptarea tacită se aplică doar Senatului (Manea 2010: 10).
În Franța - tăcerea nu duce la adoptarea legii, ci la pierderea dreptului de legiferare în favoarea celeilalte camere (Manea 2010: 10-11). Fenomenul nu apare în traseul legislativ de adoptare a legilor în sistemele unicamerale, însă un principiu similar poate fi observat în faza promulgării în state precum Danemarca sau Finlanda (Manea 2010: 13-14).
De la introducerea acestei prevederi prin Constituția din 2003, numărul de proiecte de lege și propuneri legislative adoptate tacit de Camera Deputaților a variat destul de mult, după cum se poate vedea din Figura 1 de mai jos. E drept că numarul este influențat și de evenimente precum greva parlamentară a opoziției din prima sesiune din 2012. Dincolo de această variație, numărul total al adoptărilor tacite a fost relativ ridicat pentru fiecare din ultimele două legislaturi:178 (2004-2008), 199 (2008-2012).
Surse date: Manea 2010: 13; Alexandru et al. 2012: 19; Popovici și Moraru 2014: 4.
În afara situațiilor de criză politică (cum a fost schimbarea lui Mircea Geoană de la președinția Senatului în 2011 sau greva parlamentară din 2012) în care activitatea parlamentară normală este blocată, adoptarea tacită poate fi privită drept:
• opțiune de strategie politică a grupurilor parlamentare care controlează agenda parlamentară,
• poate fi rezultatul unei planificări defectuoase la nivelul Biroului permanent,
• sau poate fi doar urmarea lipsei cvorumului de ședință (Manea 2010; Alexandru et al 2012; Popovici și Moraru 2014).
Indiferent de motivul real, este evident că absența dezbaterii și a votului dintr-o cameră parlamentară poate diminua calitatea procesului legislativ. Astfel, actorilor interesați - parlamentari din respectiva cameră ignorată, specialiști din societatea civilă sau din mediul privat - li se restrânge puterea de a influența conținutul, dar și soarta respectivei legi.
În plus, dinamica legiferării bicamerale prevăzută de legiuitor, care implică dezbaterea și votul atât în camera de reflecție cât și în cea de decizie,este transformată de facto într-o situație de legislativ unicameral, cu toate dezavantajele ce pot decurge de aici.
În concluzie, problema folosirii frecvente a adoptării tacite este suscipiciunea că se ajunge aici din motive tehnice (precum lipsa cvorumului) și în condițiile necunoașterii textului propunerii de lege și nu pentru că, în urma reflecției, parlamentarii au decis că textul nu necesită dezbatere sau vot, deoarece sunt unanim de acord cu el. Într-adevăr, presa a prezentat exemple de propuneri de lege considerate hilare sau de a dreptul aberante, ceea ce indică faptul că acestea nu ar fi putut fi adoptate tacit dacă parlamentarii ar fi cunoscut conținutul lor.
Referințe
- Alexandru, V., Moraru, A. şi R. Mihai. 2012. „Sinteza activității parlamentarilor în mandatul 2008 ‐ 2012”, Seria de Rapoarte de monitorizare a activităţii parlamentare, Bucureşti: Institutul pentru Politici Publice.
- Manea, M. L. 2010. „Acceptarea tacită în sistemele constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene”, Buletin de informare legislativă, nr. 2, pp. 3-16.
- Popovici și Moraru, A. 2014. „Raportul de monitorizare IPP: oglinda activității parlamentarilor în anul 2013”,Seria de Rapoarte de monitorizare a activităţii parlamentare, Bucureşti: Institutul pentru Politici Publice.