Relația dintre activitatea parlamentară și realegerea politicienilor reflectă un aspect fundamental al procesului de reprezentare însă este relativ necunoscută în România.
Mai mult, chiar există în sfera publică o serie de idei imprecise despre irelevanța activitatii parlamentare pentru cariera unui politician care sunt contrazise de multe ori de analize empirice. Textul trece in revistă aceste mituri dar și o serie de informații rezultate din analize empirice ale acestei relații.
Mitul 1: Parlamentarii care candidează pentru re-alegere nu au un avantaj în fața nou-veniților.
Inspirată probabil de rata mare de reînnoire a elitelor parlamentare cu fiecare alegere, ideea lipsei de avantaj electoral în fața celorlalti candidați a deputatului sau senatorului care candidează pentru realegere[i] a putut fi testată empiric direct odată cu reforma electorală din 2008. În 2008, 332 de parlamentari au candidat pentru realegere, iar în 2012 - 308 s-au aflat în această situație. Cum votul în România este în principal unul pentru partide, doar afilierea la un partid sau altul explică foarte mult din procentul de voturi primite de candidați: 62% (în 2008) și 82% din variație (în 2012). Totuși, procentul de voturi obținut de parlamentarii în funcție este în medie cu 11,5% (2008), respectiv 9,4% (2012) mai mare decât cel al candidaților care nu au fost deputați sau senatori în ultimul mandat. Aceste rezultate, semnificative statistic, reies din modele statistice ce includ toți candidații care au participat la cele două alegeri și iau în calcul alți factori ce ar putea influența procentul de voturi precum: partidul candidatului, numărul de candidați din colegiul electoral, genul candidatului sau vârsta acestuia.
Mitul 2: Discontinuitatea carierelor legislative este determinată doar de preferințele individuale ale parlamentarilor.
Un număr important de parlamentari în funcție, 24% în 2008 și 32% în 2012, nu au participat la alegeri pentru a câștiga un nou mandat. Faptul că aceștia nu și-au continuat cariera legislativă este explicat de doi factori majori. Pe de o parte, mulți parlamentari preferă într-adevăr o poziție politică la nivel local (ex.: primar sau președinte de Consiliu Județean) sau un post în cadrul Guvernului. Pe de altă parte însă, perspectiva pierderii alegerilor determină partidele românești să rezerve mandatele parlamentele pentru elitele sale de la nivel local sau central, mulți dintre parlamentarii în funcție nemaifiind re-nominalizați. Astfel, Parlamentul este folosit drept adăpost pentru vremuri grele, chiar dacă prin aceasta este afectată profesionalizarea instituției.[ii]
Mitul 3: Migrația parlamentară nu afectează realegerea parlamentarului
Migrația parlamentară rămâne un fenomen amplu de a lungul întregii istorii a Parlamentului post-decembrist. O impresie larg răspândită este aceea că parlamentarii care migrează sunt realeși fără probleme, din cauza lipsei de informații a votanților și a alegerii strategice de către migratori a partidului care le poate garanta un nou mandat: prin nominalizarea pe o poziție eligibilă pe listă, înainte de 2008 sau într-un colegiu sigur, după 2008. Contrar acestor așteptări, o analiză longitudinală (1992-2008) a migrației din Camera Deputaților[iii] a arătat că doar 35 din 196 de parlamentari migratori au reușit să se re-aleagă. Factorii care îi diferențiază pe migratorii re-aleși de cei care eșuează sunt, într-adevăr, alegerea strategică a noului partid (partidul care probabil va guverna după alegerile următoare), dar și experiența parlamentară (numărul de mandate). O analiză proprie asupra deputaților care au participat la alegerile din 2008 și 2012 a indicat de asemenea că migratorii primesc în medie între 3 și 5% mai puține voturi decât parlamentarii care nu își schimbă partidul.
Mitul 4: Activitatea parlamentară nu se traduce în voturi
Atât la alegerile din 2008 cât și la cele din 2012 numărul de întrebări locale, adică întrebări sau interpelări despre probleme din circumscripția parlamentarului, a influențat pozitiv procentul de voturi câștigate de acesta. Efectul nu este foarte puternic: 10 întrebări locale aduc, în medie o creștere de 0,5% - 1%, într-un model statistic ce ia în calcul alte variabile relevante precum: partidul deputatului, experiența parlamentară, respectiv cea în politica locală a deputatului, vulnerabilitatea sa electorală la ultimele alegeri (cât de sigură a fost alegerea), dacă acesta a migrat sau nu, dacă a deținut o funcție în cadrul unei comisii parlamentare, precum și prezența medie la voturile din plen. Nu este clar mecanismul prin care se produce acest efect: dacă este vorba de o recunoaștere directă, din partea cetățenilor a eforturilor depuse de deputat pentru comunitate sau dacă elitele de partid apreciază astfel de eforturi și îi nominalizează pe acești deputați în colegii unde pot obține mai multe voturi. În favoarea primei explicații militează faptul că mulți dintre deputații care formulează astfel de întrebări le prezintă în mod constant pe paginile lor de internet dar și faptul că un număr însemnat dintre întrebările locale sunt rezultatul unor audiențe cu cetățenii din circumscripție, ele ridicând probleme din petiții individuale sau de grup legate de pensii, restituirea proprietăților sau cetățenie.
[i]King, R. F., & Marian, C. G. 2014. 'Antagonism and austerity: The December 2012 Romanian parliamentary elections', Electoral Studies, 34: 310-315.
[ii]Ștefan, L. & Grecu, R. 2013. 'The “Waiting Room”: Romanian Parliament after 1989' în in Semenova, E., Edinger, M., & Best, H. (ed.) Parliamentary Elites in Central and Eastern Europe: Recruitment and Representation, New York: Routledge, pp. 194-216.
[iii] Gherghina, S. 2014' Rewarding the 'traitors'? Legislative defection and re-election in Romania', Party Politics, articol publicat online, 'ahead-of-print'.