Ion-Marcel Ciolacu Îl invit la tribună pe domnul Teodor Meleşcanu, preşedintele Senatului României.
Ion-Marcel Ciolacu Domnule preşedinte al României, Domnule preşedinte al Senatului, Domnule prim-ministru, Domnule preşedinte Emil Constantinescu, Majestatea Voastră, Înaltpreasfinţia Voastră, Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale, Domnule preşedinte al Curţii de Conturi, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Doamnelor şi domnilor miniştri, Stimaţi reprezentanţi ai Corpului Diplomatic, Domnule viceguvernator al Băncii Naţionale a României, Stimaţi reprezentanţi ai instituţiilor din domeniul securităţii naţionale, Stimaţi invitaţi, Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Pentru mulţi dintre noi poate părea o perioadă foarte lungă. Multe s-au schimbat de atunci şi puţini îşi amintesc de sentimentul acela de libertate care definea acele zile, de solidaritatea incredibilă a celor care au ieşit atunci în stradă, sau de visele lor. Viaţa şi-a urmat în mod inevitabil cursul, iar, odată cu schimbul de generaţii, amintirea acelor zile s-a estompat treptat şi a ajuns un eveniment în cartea de istorie. Apărarea idealurilor Revoluţiei a devenit un concept extrem de abstract pentru mulţi dintre cei care nu au absolut nicio amintire din comunism sau din decembrie '89 - ca şi fiul meu. Sunt oameni care s-au născut în democraţie şi libertate şi care nu-şi pot imagina societatea în alt mod decât aşa. Tocmai de aceea, avem datoria să le spunem că libertatea de a alege cum vrem să trăim şi cum să ne construim fiecare destinul îşi are originea în acele zile tulburi din ʹ89. Nimic din ce trăim astăzi nu are fi fost posibil fără sacrificiile şi jertfa celor care au ieşit cu mâinile goale în faţa tancurilor şi gloanţelor, pentru a înlătura un regim abuziv şi totalitar. Astăzi este ceva normal să poţi să te exprimi liber, să studiezi şi să munceşti peste hotare sau să-ţi deschizi o afacere, să poţi să nu mai vorbeşti în şoaptă în propria casă, cu lumina stinsă şi cu draperiile trase, în frig şi fără mâncare, şi să fii sigur că nimeni nu te va pedepsi şi nu vei sfârşi într-un beci pentru părerile tale. Astăzi este ceva normal să fim europeni, să împărtăşim valorile democratice occidentale şi să fim parteneri cu drepturi depline în cele mai puternice structuri ale lumii civilizate - Uniunea Europeană şi NATO. Aceasta este normalitatea în care ne-am obişnuit să trăim şi aşa este firesc să fie. Dar vreau să nu uităm niciodată că libertatea de astăzi are în spate un preţ greu. Un preţ plătit cu sânge de tinerii de la Revoluţie. Idealurile acelor tineri trebuie să rămână şi astăzi vii - democraţie, libertate, dreptate. Iar cel mai bun mod de a cinsti memoria eroilor din ʹ89 este să apărăm aceste valori ale noastre. De aceea, îmi doresc să regăsim acea unitate şi solidaritate naţională pentru proiectele mari. Avem nevoie să transmitem în societate un mesaj pozitiv care să lase deoparte lucrurile care ne despart, să trecem peste orgolii şi lupte politice şi să ne dăm mâna pentru a ne îndeplini obiectivele noastre, ca naţiune. Doamnelor şi domnilor, Au trecut 30 de ani de la Revoluţie. Sunt conştient că unele lucruri puteau fi făcute mai bine în acest timp. La fel cum ştiu că este tentant să cauţi mereu responsabili, să împarţi vinovăţii, vă pui etichete şi să urăşti. Dar cred că acest lucru nu ne va ajuta foarte mult să progresăm. Cred că cel mai important este să avem un proiect naţional, pornind de la toate lucrurile bune pe care le-am făcut în această perioadă. Generaţia ʹ89 ne-a dăruit o Românie liberă. Este responsabilitatea noastră să lăsăm moştenire generaţiilor viitoare o Românie mai bună, mai frumoasă şi mai prosperă. Vă mulţumesc. (Aplauze. Revine la prezidiu.)
Alfred - Robert Simonis Încă nu-mi doresc. Domnule preşedinte al României, Domnule preşedinte al Senatului, Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, Domnule prim-ministru, Distinşi invitaţi, Doamnelor şi domnilor parlamentari, "Jos comunismul!" - asta s-a spus acum 30 de ani. Asta s-a spus când s-a trimis la coşul de gunoi al istoriei un regim, cel mai crunt regim. După 30 de ani, metehne ale acestui regim au continuat şi continuă sub multe forme în societate. Comunismul continuă să trăiască prin cei care nu înţeleg că democraţia înseamnă mai mult decât o sumă de sloganuri enunţate solemn. Democraţia înseamnă să respecţi regulile, să-ţi respecţi adversarii şi să nu faci din orice, motiv de război. Război al cărui unic scop este distrugerea adversarului. Doamnelor şi domnilor, Astăzi trebuie să simţim la fel. Astăzi trebuie să mulţumim Timişoarei şi tuturor eroilor care au avut curajul să iasă în stradă şi să spună: "Jos comunismul!", "Vrem libertate!", "Deşteaptă-te, române!". Fix acum 30 de ani, Timişoara a aprins scânteia Revoluţiei anticomuniste din 1989. Fix acum 30 de ani, Timişoara a ales să moară pentru libertate, fără să se predea. Fix acum 30 de ani, Timişoara a făcut pasul prin care urma să devină primul oraş liber al României. Fix acum 30 de ani, Timişoara deschidea o nouă pagină a istoriei României. Costul a fost suprem, cu sânge şi cu moarte. Lepa Bărbat. Fiecare dintre noi ar trebui să ţină minte acest nume. Fiecare dintre noi ar trebui să aprindem o lumânare şi să invocăm acest nume în rugăciunile noastre, măcar astăzi. Lepa Bărbat a fost primul erou al Revoluţiei din Decembrie 1989, femeia împuşcată mortal pe străzile Timişoarei. Primul sacrificiu al libertăţii noastre. Fără ea şi fără ceilalţi 106 eroi care au ajuns împrăştiaţi pe un câmp lângă Bucureşti sau îngropaţi la comun în Cimitirul Săracilor din Timişoara, fără sutele de răniţi, schilodiţi sau marcaţi pe viaţă, astăzi nu am fi fost aici. Fără jertfa copiilor - Cristina Lungu, de 2 ani, Laura Negruţiu, de 9 ani, Gabriela Tako, de 10 ani, Luminiţa Boţoc, 14 ani, Claudiu Vărcuş, 15 ani, Constantin Iosub, 17 ani, Eugen Nagy, 17 ani, Maftei Silas, 17 ani - copiii noştri nu s-ar fi născut într-o nouă Românie şi, cu siguranţă, ar fi avut o viaţă mai tristă şi deloc liberă. Gândiţi-vă, dragi colegi, că acum 30 de ani, la Timişoara, sute de oameni şi-au pierdut părinţii, copiii sau prietenii, în lupta pentru libertate. Dincolo de curaj, de nevoia schimbării, de revoltă, de forţă, de demnitate, bucuria libertăţii s-a născut din tragedie, din suferinţă, din sacrificiu şi din moarte, iar acest lucru nu trebuie uitat niciodată! Timişoara a murit pe 16 decembrie ʹ89 şi a renăscut pe 21 decembrie, când, la sfârşitul zilei, a fost declarată oraş liber. "Astăzi în Timişoara, mâine în toată ţara!" a însemnat începutul sfârşitului pentru cel mai urât, diabolic şi represiv dintre toate regimurile comuniste din Europa de Est. România întreagă a simţit fiorul schimbării, iar Bucureştiul a preluat scânteia şi a transformat-o în ceea ce urma să ducă la căderea definitivă a dictaturii. Nu fără luptă, nu fără pierderi, nu fără victime şi nu fără moarte. Să nu uităm niciodată cui îi datorăm schimbarea destinului nostru, ca naţiune! De aceea, astăzi, le mulţumesc lor, eroilor din ʹ89, pentru sacrificiul suprem. Depinde doar de noi să alungăm ultimele rămăşiţe ale vechilor mentalităţi. Depinde doar de noi să punem democraţia acolo unde îi este locul, nu doar în sloganuri, ci în acţiunile noastre de zi cu zi. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
Marilen - Gabriel Pirtea Excelenţa Voastră, domnule preşedinte al României, Domnilor preşedinţi ai Camerei Deputaţilor şi Senatului, Domnule premier, Doamnelor, domnilor miniştri, Domnule preşedinte Emil Constantinescu, Alteţă, Înaltpreasfinţiile Voastre, Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale, Domnule preşedinte al Curţii de Conturi, Domnule viceguvernator al Băncii Naţionale, Distinşi reprezentanţi ai asociaţiilor de revoluţionari, reprezentanţi ai instituţiilor din domeniul securităţii naţionale, Distinşi membri ai Corpului Diplomatic şi invitaţi de marcă, Dragi colegi parlamentari, Onorată asistenţă, Dragi români, În tinereţea lor zburdalnică, Petre Țuţea şi Emil Cioran visau la o Românie cu populaţia Chinei şi destinul cultural al Franţei. La modul hiperbolic, cei doi gânditori fixau nişte repere şi jalonau un drum. Enormitatea viziunii şi îndrăzneala cugetului nu trebuie însă să ne sperie. În urmă cu doar 30 de ani, o întâlnire precum cea de astăzi era de neconceput. Să nu uităm nicio clipă, atunci când ne plângem de nerealizările noastre, care este punctul nostru de plecare în actuala aventură istorică. Doar un miracol a făcut să nu rămânem pe vecie prizonierii dictaturii, ai imposturii şi minciunii. Împotriva acelei stări s-au ridicat, la început, tinerii Timişoarei, apoi, bătrânii Timişoarei şi, la câteva zile după ei, întreaga ţară. Flacăra libertăţii care a cuprins România a pârjolit un trecut ajuns în faza putreziciunii morale, a sărăciei endemice şi a subdezvoltării programate cu cinism. Semnificaţia acelor zile din decembrie 1989 este multiplă şi vedem azi, profund pilduitoare. La Timişoara lumea nu a ieşit în stradă pentru o felie mai albă de pâine sau pentru o raţie mai mare de ulei. S-a ieşit pentru libertate, adică pentru o sublimă abstracţiune, dar în afara căreia nimic luminos şi sustenabil nu poate exista. Începând cu 16 decembrie 1989, la Timişoara s-a destrămat cenuşiul unei lumi fără speranţă, imorale, dominată de minciună şi paralizată de incompetenţă şi primitivism politic. Metaforic vorbind, Piaţa Operei, astăzi Piaţa Revoluţiei, a devenit în acele zile o agoră a efervescenţei civice, a regenerării morale şi un spaţiu magic în care demnitatea umană şi-a construit instantaneu adevăratul chip şi adevărata identitate. Timişorenii au dat atunci o lecţie unică de unitate, determinare şi inspiraţie a exprimării dezideratelor sintetizate în formulări memorabile. Aşa cum există simboluri după care recunoaştem mari oraşe ale lumii, Timişoara are propria ei mare piramidă, propriul ei Pantheon, Colosseum, Arc de Triumf, Turn Eiffel şi Big Ben. Da, Timişoara are balconul Operei, locul unde un gând a devenit şoaptă, apoi vorbă, strigăt, urlet şi apoi ecou - "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!". Acest loc binecuvântat, punctul de naştere al noii Românii, ar trebui să figureze pe lista monumentelor protejate ale libertăţii, civismului şi demnităţii. Reamintindu-ne aceste lucruri, conştientizăm că suntem moştenitorii şi acelei Românii, nu doar ai spaţiului mirific pe care ne place să-l descoperim în evocări sărbătoreşti. Viaţa noastră de zi cu zi nu se desfăşoară într-un multiplex, în decoruri strălucitoare şi cu vedete de cinema seducătoare. Trăim într-un film documentar, cu bunele şi relele noastre, cu aspiraţiile şi neîmplinirile, cu cedările şi erorile noastre. 30 de ani de convulsii acut morale şi dureroase, la nivel social, ne-au arătat cât de adâncă a fost rana lumii noastre şi cât de nepotrivit, tratamentul. A sosit vremea unei medicaţii cu efecte verificate, care să şteargă urmele dureroase ale experimentelor eşuate. E timpul responsabilităţii şi al efortului raţional. Nădăjduiesc că vom putea în anii care vin să ne ridicăm la înălţimea tuturor acestor provocări. Trăim în plin avânt extrateritorial. Identităţi hibride, viteza de apropiere a spaţiilor au condus la reconfigurarea destinelor lumii. Ne aflăm, mai mult fără decât cu voia noastră, în mijlocul "unui ev aprins", aşa cum spunea Nicolae Labiş. Mulţi români nu se mai află astăzi în graniţele ţării. Văd în acest proces istoric dureros mai degrabă o reacţie la anii când România a fost transformată de ideologia comunistă într-o vastă temniţă. Plecarea din ţară a românilor reprezintă schijele unui război cu noi înşine, pe care generaţia mea are obligaţia de a-l opri. Suntem datori faţă de cei care vin după noi cu un armistiţiu moral. Să nu uităm, aşadar, că există şi o geografie a sufletului, o zonă în care ne aflăm mereu împreună. Mi-aş dori ca acest lucru să se simtă mai intens, nu doar atunci când ne întâlnim în circumscripţiile electorale ale minţii şi când cei de acasă şi cei din străinătate votăm pentru binele ţării. România este o ţară mare, nu doar prin comparaţie, ci şi prin destinul ei, unul, adeseori, excepţional, chiar dacă subminat de periodice surpări ale încrederii în sine. Avem atuuri pe care le ignorăm cu prea multă uşurinţă. Și una dintre misiunile noastre, ale viitorului, e să le aducem la suprafaţă. Suntem încă departe de binele pe care îl merităm. Dar consider că ne-am îndepărtat suficient de răul care ameninţa să ne aneantizeze. În urmă cu 30 de ani am dovedit că imposibilul e posibil. Acum, misiunea noastră, poate paradoxal, este mai dificilă - să demonstrăm că posibilul este posibil. Că e posibil să fim europeni, nu doar la mod declarativ, ci prin acţiunea noastră directă; că e posibil să evităm greşelile trecutului, cele făcute cu voie sau fără de voie, aşa cum ne învaţă înţelepţii; şi că nu mai cedăm ispitelor, ifoselor, dar şi prostiei şi ticăloşiei unor autointitulaţi "salvatori ai neamului"; că este posibil să nu mai batjocorim democraţia şi libertatea, în numele unor idei şi a unor idoli de mucava, şi a unor ideologii ale societăţilor închise; că este posibil, în fine, să facem din normalitate noua formă prin care respirăm aerul acestei ţări. Am rostit aceste cuvinte copleşit de emoţia datoriei pe care o avem faţă de cei care în decembrie 1989 s-au sacrificat pentru noi, împreună cu copiii noştri să trăim într-o lume în care firescul să nu mai fie perceput ca şi excepţie. Poate am dezamăgit adeseori. Poate, în mod naiv, am crezut că lucrurile se rezolvă de la sine. 30 de ani reprezintă vârsta deplinei maturităţi. Nu mai este loc de experimente sterile şi deturnări cinice ale realităţii. Am obosit să mai fim "învinşii propriilor noastre victorii", aşa cum spunea Panait Istrati. Singurul miraj pe care ne mai permitem să-l urmăm este cel al muncii încordate şi al proiectelor îndrăzneţe. La mulţi ani, aşadar, noii Românii, una a educaţiei, a adevărului, a curajului şi a normalităţii! Mulţumesc. (Aplauze.)
Radu - Adrian Pau Domnule preşedinte al României, Domnilor preşedinţi ai Camerei Deputaţilor şi Senatului României, Domnule prim-ministru al Guvernului României, Stimaţi colegi parlamentari şi membri ai Guvernului României, Domnule preşedinte Emil Constantinescu, Majestatea Voastră Regală, Custode al Coroanei României, Stimaţi invitaţi, Dragi români, Se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia Română, de la evenimentele care au schimbat pentru totdeauna istoria ţării noastre. 30 de ani de când întunericul a dispărut, ca urmare a curajului unor oameni care au plătit cu viaţa pentru ca noi să fim astăzi aici. Luna decembrie a căpătat de 30 de ani un nou sens pentru noi, românii. Nu suntem doar în luna sărbătorilor de iarnă, ci în cea a eliberării. Decembrie 1989 ne-a adus darul libertăţii la care românii visau de zeci de ani; darurile credinţei regăsite, al speranţei renăscute, al încrederii într-un viitor mai bun. Iar preţul pentru toate acestea a fost mare - peste 1.000 de morţi şi alte mii de răniţi. Românii, stimaţi colegi, nu au mai răbdat. Au ieşit în bătaia puştilor să-şi strige nemulţumirea şi neajunsurile, să clameze libertatea şi să răpună un sistem reprimant, violent, care a adus la tăcere zeci de ani. Revoluţia din Decembrie 1989 înseamnă în primul rând Timişoara. Este locul din care a pornit scânteia, în care s-a strigat pentru prima dată: "Jos comunismul!" şi "Libertate!". Este primul oraş declarat liber de comunism. De 30 de ani, în fiecare decembrie, Timişoara îmbracă haine de doliu şi îşi plânge eroii, oraşul vibrează în fiecare iarnă, iar pentru mulţi timişoreni amintirea acelor zile de luptă este încă vie. Timişoara, doamnelor şi domnilor, a rescris istoria ţării şi a retrasat destinele noastre, ale tuturor, iar pentru aceste lucruri trebuie să fim recunoscători. Dragi colegi, De-a lungul celor 30 de ani de democraţie, societatea a progresat. România s-a schimbat radical la toate capitolele. Avem garanţia libertăţii de exprimare a liberului trafic, suntem beneficiarii unui model de viaţă european. Și, totuşi, nu este de ajuns, pentru că, în cele trei decenii de la Revoluţie, ţara noastră nu este acolo unde ar trebui să fie. Fie că ne place sau nu, trebuie să recunoaştem acest lucru. Multe dintre dezideratele românilor care au luptat în decembrie 1989 sunt încă departe de a fi îndeplinite. Dar eu nu caut vinovaţi sau explicaţii, ci vin în faţa dumneavoastră cu speranţa că împreună vom găsi soluţii, pentru ca România să devină ţara pe care şi-o doreau cei care au pierit sub rafalele comuniste. Avem obligaţia, dragi colegi, să nu uităm să facem toate eforturile pentru a îndeplini dorinţa unor oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru o democraţie care ne-a oferit atât de multe! Doamnelor şi domnilor, Decembrie 1989 va rămâne în cărţile de istorie drept acel moment care a dat un nou sens României. Sunt 30 de ani, stimaţi colegi, de când ne ocupăm timpul cu războaie politice, cu atacuri şi răspunsuri la atacuri, cu denunţuri şi plângeri, uitând de multe ori care ne este rolul. La 30 de ani de la momentul eliberării de sub comunism, cred că este momentul să revenim la bază, la oameni. Să nu uităm că ei ne-au trimis aici, iar serviciul public pe care îl îndeplinim trebuie să fie orientat către români, către nevoile lor zilnice. Când vom înţelege aceste lucruri, vom fi şi noi, aşa cum spunea un prim-ministru timişorean, de partea bună a istoriei! Vă mulţumesc. (Aplauze.)
Ilie Dan Barna Domnule preşedinte, Domnule prim-ministru, Majestatea Voastră, Sfinţiile Voastre, Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Stimaţi invitaţi, Pe 21 decembrie 1989, la Cluj, printre românii aflaţi în stradă se afla şi Călin Nemeş, unul dintre mulţii eroi care, în doar câteva zile, a reuşit să recupereze întreaga demnitate a unui popor, unul dintre cei mulţi care au înţeles atunci, în '89, că o ţară nu se poate construi de oameni care stau deoparte. Călin a avut atunci curajul să-i privească în ochi pe cei care au venit să înăbuşe Revoluţia în sânge. Ca el au fost, în acele zile, zeci de mii de oameni - întâi în Timişoara, apoi în Bucureşti, apoi în Sibiu, în Cluj, în Iaşi şi în foarte multe alte oraşe ale ţării. Fără curajul lor niciunul dintre noi nu am fi fost aici, acum, într-un Parlament al unei ţări libere. Fără setea lor de libertate niciunul dintre noi n-am fi avut şansa să ne împlinim destinul. Noi, astăzi, nu am fi existat aici! Cine au fost aceşti oameni? Au fost români simpli din toate categoriile - muncitori, ingineri, profesori, studenţi -, de toate vârstele, dar cei mai mulţi au fost tineri. În decembrie '89 România s-a scuturat de o dictatură decrepită, ineptă şi criminală care ne-a scos pentru o bucată de timp din istoria Europei. Am reuşit atunci să aruncăm la gunoi acea dictatură şi să ne recuperăm demnitatea, pentru că în cele mai negre momente românii au dovedit că au demnitate şi au mândria să vorbească. Și atunci când au decis să vorbească, i-a auzit o lume întreagă. Timp de 45 de ani regimul comunist a încercat să inventeze un om după chipul şi asemănarea lui. Nu a reuşit! Nu aici, nu în România! Ceea ce au reuşit, însă, a fost să confişte şi să risipească exact potenţialul de dezvoltare al acestei ţări. Au reuşit, cum spuneam, să ne scoată din istoria Europei, iar în acel decembrie românii au reuşit să-şi ceară dreptul de a redeveni o ţară civilizată. În decembrie '89, românii au cerut, de fapt, libertate şi bunăstare. Sunt 30 de ani de atunci şi, dacă e să privim înapoi, vedem că idealurile celor care au ieşit în ţară în acel moment sunt îndeplinite doar pe jumătate. Da, avem libertate, dar ce facem noi cu această libertate, de 30 de ani?! Reuşim oare să o administrăm aşa cum se cuvine? Le oferim oare cetăţenilor noştri viaţa pe care o merită? Sunt sistemele noastre publice de sănătate, de educaţie sau de siguranţă în aşa fel construite încât cetăţenii să se bucure de roadele libertăţii? Știm foarte bine că nu! Știm foarte bine că nu şi acel "Aşa-i la noi!" este încă, după 30 de ani, un laitmotiv al cotidianului nostru. Câtă vreme e aşa şi câtă vreme nu vom reuşi să transformăm libertatea şi în bunăstare, în demnitate şi în competenţă reală şi civilizaţie, Revoluţia Română este acum, după 30 de ani, tot o revoluţie neterminată. Doamnelor şi domnilor, Am început acest discurs cu un omagiu la adresa celor care şi-au pierdut viaţa în acele zile şi vreau acum să transmit recunoştinţa mea şi familiilor, şi prietenilor victimelor de atunci, pentru că ei continuă să poarte în suflet suferinţa şi durerea acelor momente şi o să spun că au în continuare tot dreptul să ne facă reproşuri, au în continuare tot dreptul să ne pună întrebări, au tot dreptul să ceară imperativ răspunsuri. Suntem împreună, de 30 ani, martori ai incapacităţii statului român, de fapt a complicităţii sale cu criminalii din '89. De abia astăzi, la 30 de ani de la Revoluţie, dosarul acela a ajuns în instanţă, un dosar care trebuia să înceapă şi să ajungă în instanţă în '90, începe abia în 2019. Un proces care trebuia să ne ajute pe noi, ca societate, să putem face distincţia între victime şi călăi, un proces care trebuia să scoată din viaţa publică impostorii, profitorii şi ucigaşii de vise şi suflete, începe dureros de târziu pentru noi, ca ţară. Și poate pentru că nu îşi cunoaşte încă trecutul, România repetă în prezent, în atât de multe feluri. Câtă vreme dosarele privind Revoluţia din '89 nu sunt finalizate prin hotărâri definitive, statul român, din care facem toţi parte, este doar pe jumătate legitim, iar Revoluţia rămâne o revoluţie neterminată. Ca partid format din oameni care n-au nicio legătură cu comunismul, cu autoritarismul sau cu dispreţul cetăţenilor, Uniunea Salvaţi România va milita întotdeauna pentru statul de drept şi pentru o economie de piaţă în care iniţiativa şi meritocraţia sunt recunoscute. În 1989 aveam 14 ani. Eram în Sibiu şi priveam curios cum soldaţi tineri, cu doar câţiva ani mai mari decât mine, descărcau încărcătoare în podurile şi ferestrele vecinilor, în căutarea naivă a unor terorişti imaginari. Și, prin ochii mei de copil, în acel moment speram că evenimentele de atunci vor schimba România, astfel încât să pot să ajung şi eu să văd piramidele din Egipt - era visul meu de copil. Și mulţi dintre colegii mei - şi sunt sigur că mulţi dintre dumneavoastră aveaţi la momentul acela visuri de acest fel şi vă imaginaţi cum se vor întâmpla lucrurile! S-a născut o nouă clasă politică, pentru că, şi acum, la 30 de ani, sunt oameni care cred în visurile lor şi sunt oameni care cred că nu mai pot să stea deoparte, sunt oameni care vor valori occidentale, sunt oameni care-şi doresc o infrastructură decentă, sunt oameni care vor spitale curate, sunt oameni care vor respect în funcţia publică şi sunt oameni care vor lucrurile acestea aici, la noi, în România, pentru că noi chiar credem că se poate întâmpla asta aici, în România, şi putem să facem lucrul acesta. Este, de fapt, misiunea generaţiei noastre, dar pe care nu vom putea s-o îndeplinim dacă continuăm să plecăm din ţară, precum în vremuri de război. Și le suntem datori părinţilor noştri, suntem datori victimelor de la Revoluţie, le suntem datori celor care vor veni după noi şi, de fapt, în cea mai mare măsură ne suntem datori nouă înşine, să nu ne oprim şi să continuăm să facem acest lucru. Suntem datori să încheiem Revoluţia care a început în '89! Pe 21 decembrie 1989, Călin Nemeş i-a privit în ochi pe cei care veniseră să înăbuşe Revoluţia în sânge şi le-a zis: "Trageţi, am o singură inimă!". România pe care oamenii cinstiţi şi-o doresc este o ţară în al cărui piept va bate întotdeauna inima lui Călin Nemeş. Să nu uităm asta niciodată! Vă mulţumesc. (Aplauze.)
Petru Movilă Domnule preşedinte al României, Domnule prim-ministru al României, Majestatea Voastră, Domnilor miniştri, Domnilor preşedinţi ai asociaţiilor de revoluţionari, Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Stimaţi invitaţi, Dragi români, Revoluţia Română este glorificată de 30 de ani ca un moment fundamental de cotitură în istoria naţională. Ca români adevăraţi, ca oameni politici responsabili, la 30 de ani de la Revoluţia Română avem datoria şi obligaţia morală faţă de istorie, faţă de copiii şi urmaşii noştri şi faţă de noi înşine să aflăm adevărul a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Sângele celor peste 1.000 de morţi şi al celor peste 3.000 de răniţi din Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, şi din restul ţării ne obligă să încercăm să înţelegem şi să fim cinstiţi cu noi înşine. Părinţii, copiii, rudele şi prietenii încă îi mai plâng pe cei care au plecat prea devreme dintre noi. Fără a submina rolul Timişoarei, în faţa căreia mă plec cu respect, cred că trebuie să recunoaştem şi rolul oficial al Iaşiului. Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi, tentativa de revoltă populară înăbuşită de Miliţie şi Securitate, a fost poate o altă scânteie a Revoluţiei Române. Doamnelor şi domnilor, În astfel de momente, cel mai rău lucru este suprasimplificarea. Să tratăm un moment istoric complex în alb şi negru. Realitatea obiectivă ne spune că Revoluţia Română este deopotrivă o sursă a binelui existent în societatea românească, dar şi o sursă a răului care ne-a ţinut mult timp pe loc. Revoluţia Română ne-a oferit punctul de pornire pentru libertatea de care ne bucurăm astăzi. Ne-a oferit şansa dezvoltării, orientării către o lume civilizată bazată pe valori morale, sociale, politice şi economice solide. Revoluţia Română este şi o sursă a răului în societatea românească, pentru că a permis eşalonului II al Partidului Comunist, condus de Ion Iliescu, să preia conducerea politică, să forţeze un simulacru de alegeri, să-şi consolideze pârghiile de putere, să folosească forţa uriaşă a propagandei media a anilor 90 şi să construiască statui de ipsos pentru personaje care aveau mâinile pătate cu sânge. Aşa am fost ţinuţi timp de 15 ani pe loc de un regim izvorât din ceea ce ei înşişi şi-au dorit a fi o lovitură de stat. Fostul preşedinte Ion Iliescu susţinea zilele trecute că trebuie să ne oprim din tentativa de a mai căuta vinovaţii pentru Revoluţie. Ceea ce nu înţelege fostul preşedinte, fostul şef al statului, ţine de faptul că nimeni nu mai caută vinovaţi, ci doar căutăm să restabilim adevărul, pentru a şti pe ce bază s-a clădit societatea românească postcomunistă. Nu este vorba nici despre închisoare şi nici despre un joc politic. Este vorba despre nevoia românilor şi a României de a afla, cu ce am fost noi mai blestemaţi decât cehii şi slovacii care au avut parte de o "revoluţie de catifea", fără victime, în timp ce sângele tinerilor români a trebuit să spele străzile oraşelor din România? Dosarul Revoluţiei, din păcate, s-a transformat într-o placă turnantă pentru societatea românească. De prea mult timp aşteptăm un rezultat al justiţiei şi asta arată neputinţa noastră instituţională de a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat în decembrie 1989. Această speţă juridică nu este deloc singura în care statul român şi-a dovedit slăbiciunea. Dosarul Mineriadelor sau Dosarul Colectiv aşteaptă încă răspunsuri. Justiţia din România, în care s-au pompat resurse şi pentru care ne-am luptat să o ţinem dreaptă, are obligaţia să facă lumină şi în Dosarul Revoluţiei. Preşedintele Traian Băsescu a făcut un gest absolut necesar pentru istoria României, condamnând regimul comunist drept regim criminal. Acela a fost un moment de cotitură în care nu am mai fost obligaţi să ne uităm atât de mult în urma noastră, pentru a şti cu adevărat cine suntem. Dar vedem acum necesitatea lămuririi a ceea ce s-a întâmplat după căderea regimului comunist şi motivele pentru care Cehoslovacia a putut să-l aibă în fruntea sa pe dizidentul anticomunist Václav Havel, iar noi, românii, am fost hărăziţi cu Ion Iliescu, parte a regimului comunist criminal. Singura variantă în care această fractură de gândire poate fi atenuată ţine de faptul că, de fapt, într-o mare măsură, Revoluţia Română a fost şi o lovitură de stat în care eşalonul 2 din Partidul Comunist a preluat comanda. După cum vedeţi, în ciuda a tot ceea ce ştim, în ciuda mărturiilor şi analizelor politico-istorice, Revoluţia naşte în continuare mai multe întrebări decât răspunsuri. Maxima celebră a lui Nicolae Iorga - "Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat să-l repete" - trebuie să ne călăuzească în încercarea de a afla de unde venim şi încotro mergem. Doamnelor şi domnilor, Să ne rugăm la bunul Dumnezeu să-i ierte pe eroii şi martirii Revoluţiei Române! Iar noi, ca parlamentari, să facem pentru români şi ţară ceea ce am jurat pe Biblie şi Constituţie că vom face, atunci când am ajuns în această instituţie, să fim în slujba românilor şi a României! La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Vă mulţumesc. (Aplauze.)
Ovidiu Victor Ganţ Domnule preşedinte al României, Klaus Iohannis, Domnule preşedinte Emil Constantinescu, Alteţa Voastră Regală, Custode al Coroanei României, Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, Domnule prim-ministru, Doamnelor şi domnilor miniştri, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Doamnelor şi domnilor ambasadori, Înalţi reprezentanţi ai cultelor, Onoraţi invitaţi, Doamnelor şi domnilor, Sărbătorim astăzi 30 de ani de la Revoluţia Română din 1989, un eveniment extraordinar din istoria naţiunii române. Aceasta a pus capăt unui regim criminal, naţional-comunismul, care ne-a distrus ţara de-a lungul a 45 de ani. În timpul acestui regim odios, au fost omorâţi mii de oameni, zeci de mii au trecut prin închisori, fiind torturaţi, alţii au fost deportaţi, goniţi din ţară, eliminaţi din viaţa publică, li s-au distrus carierele, iar întreaga naţiune a fost înfometată şi ţinută în frig şi în întuneric. Prin voinţa şi efortul tuturor cetăţenilor României, indiferent de apartenenţa lor socială, etnică sau religioasă, Revoluţia Română declanşată la Timişoara şi desăvârşită la Bucureşti a învins şi a deschis calea spre democraţie. În consecinţă, astăzi avem motive de sărbătoare şi de bucurie. Totodată însă avem motive de durere, de tristeţe, de a-i plânge pe cei căzuţi în timpul Revoluţiei. Dacă în celelalte state est-europene regimurile comuniste au căzut în urma unor manifestaţii paşnice, la noi au fost ucişi peste 1.100 de concetăţeni, iar alţii au fost răniţi sau întemniţaţi. Astăzi îi comemorăm pe eroi şi ne exprimăm respectul şi recunoştinţa pentru sacrificiul lor. Fără ei, astăzi, nu ne-am fi aflat aici şi nu am fi avut o democraţie în România. Tocmai de aceea, societatea românească le datorează totul. Dar, din păcate, nu a răspuns unei întrebări fundamentale - cine i-a ucis pe aceşti eroi? Toate cuvintele frumoase nu valorează nimic, dacă nu suntem capabili să spunem părinţilor, fraţilor, soţilor, copiilor eroilor cine sunt vinovaţii. Este o mare ruşine pentru justiţia din ţara noastră că nu a reuşit să stabilească cum s-au petrecut faptele, nu a stabilit vinovăţiile şi nu i-a pedepsit pe criminali. Îmi exprim speranţa că totuşi se va achita de aceste responsabilităţi măcar acum, în ceasul al 12-lea. Nouă, beneficiarilor unei societăţi libere şi democratice, ne revine obligaţia de a duce mai departe îndeplinirea dezideratelor Revoluţiei - o viaţă cât mai bună şi prosperă pentru toţi cetăţenii României, dusă în pace şi cu împlinirea aspiraţiilor fiecăruia; asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, democraţiei şi statului de drept; continuarea integrării în Uniunea Europeană şi o prezenţă cât mai importantă în NATO. Noi, membrii Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, ne considerăm responsabili pentru îndeplinirea acestora şi suntem solidari cu toţi cei care doresc desăvârşirea obiectivelor Revoluţiei Române. Împlinirii acestor idealuri îi vom dedica întotdeauna eforturile noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)