Nicolae-Liviu Dragnea Vă mulţumesc. Îl invit la tribună pe domnul Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele Senatului României.
Nicolae-Liviu Dragnea Domnule Preşedinte al României, Domnule preşedinte al Senatului Doamnă prim-ministru, Domnule preşedinte Emil Constantinescu, Domnule preşedinte Traian Băsescu, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinţia Voastră, Stimaţi reprezentanţi ai Cultelor Religioase, Distinşi membri ai Familiei Regale, Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale, Domnule preşedinte al Curţii de Conturi, Domnule preşedinte al Consiliului Legislativ, Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Doamnelor şi domnilor miniştri, Stimaţi reprezentanţi ai Corpului Diplomatic, Stimaţi invitaţi, Trăim în aceste zile, aşa cum o simţim cu toţii, un moment unic în istoria ţării noastre. România împlineşte 100 de ani. Este un veac de unitate, un veac de împlinire a celui mai măreţ vis al naţiunii noastre. Este cea mai mare sărbătoare a României. Peste trei zile vom sărbători Marea Unire, dar azi trebuie să marcăm faptul că pe 28 noiembrie, cu o sută de ani în urmă, în Sala de Marmură a Palatului Metropolitan din Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat, în unanimitate, Unirea cu ţara-mamă, România. Astăzi, deci, se împlineşte un secol de la unirea Bucovinei cu România. Îi salut pe parlamentarii de Suceava şi transmit o urare caldă de la mulţi ani tuturor românilor bucovineni de pe ambele părţi ale graniţei dintre România şi Ucraina. La mulţi ani, Bucovina! De asemenea, aceeaşi urare de la mulţi ani o transmit şi românilor din Basarabia, pe peste Prut. Astăzi ne desparte o graniţă imaginară, o graniţă desenată pe o hartă, însă nimeni, niciodată, nu a reuşit şi nu va putea vreodată să traseze graniţe în sufletul unui popor, în spiritualitatea noastră naţională. Nu am fost despărţiţi niciodată şi vom continua să fim uniţi atâta timp cât prin inimile noastre va continua să curgă sânge românesc. La mulţi ani, deci, pentru românii noştri din Basarabia şi din nordul Bucovinei! Am fost întrebat în aceste zile care este cea mai importantă realizare a României în cei o sută de ani de la Marea Unire. Este greu de ales, pentru că sunt fapte mari, multe fapte mari, atât în perioada interbelică sau în al Doilea Război Mondial, dar şi în perioada regimului comunist, când au fost mulţi oameni curajoşi care au luptat pentru libertatea acestui popor. Cred însă că la scara istoriei la care ne raportăm, cea mai importantă realizare în acest veac al Unirii este integrarea euroatlantică a României. Am construit un cadru de securitate extrem de solid pentru România, un cadru NATO, iar acum ne putem concentra acţiunile noastre pentru a aduce mai multă prosperitate şi dezvoltare pentru acest popor. Cred, de asemenea, că este datoria noastră de a continua acest proces, este datoria noastră de a consolida poziţia ţării noastre în Uniunea Europeană şi în NATO. Avem obiective clare în această privinţă: adoptarea monedei euro în România, admiterea ţării noastre în spaţiul Schengen sau crearea unor relaţii de cooperare europeană care să facă din România o ţară mândră şi respectată în Uniunea Europeană. De asemenea, trebuie să asigurăm un rol activ pentru România în cadrul NATO, astfel încât să ne consolidăm relaţii puternice de securitate şi stabile, atât de necesare în contextul norilor negri care s-au strâns din nou la răsărit. Toate aceste obiective reprezintă mize majore pentru România. Acestea sunt teme cu adevărat importante pentru ţara noastră şi pentru acest popor, iar noi, ca oameni politici, avem datoria să ne comportăm ca adevăraţi români. Suntem oameni politici, e adevărat, ne aflăm într-o competiţie internă permanent. E firesc, pentru că aşa funcţionează democraţia. Ne criticăm, ne atacăm, iar, din păcate, uneori, mergem prea departe. Cred însă că în ceea ce priveşte România, în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor majore ale naţiunii, trebuie să fim în primul rând români, să fim oameni politici, ca oameni de partid, dar să fim patrioţi în ceea ce priveşte România. Să fim patrioţi în primul rând când ne raportăm la interesele majore ale ţării noastre. Să fim români adevăraţi, uniţi în promovarea naţiunii noastre. Să fim români înainte de orice, atunci când votăm în Europa. Să ne stabilim împreună obiectivele pe care să le urmărim şi pe care să le susţinem cu toţii pe o singură voce, într-o singură limbă, limba românească. Să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat recent, când în Parlamentul Europei au fost români votând împotriva României. Nu putem justifica în niciun fel aşa ceva. Este expresia cea mai puternică a dezbinării noastre. Trebuie să încetăm acest război între români şi români, pe care îl ducem de prea multă vreme în afara ţării şi în interiorul ţării. Vă asigur, dragi colegi, că nu asta vor cei care ne-au votat pe toţi. Ca şi dumneavoastră, eu ţin la ţara mea, iubesc România şi sunt pregătit şi eu, şi colegii mei să colaborăm cu toată lumea în interesul naţiunii. Sunt convins că sunt mulţi ca mine, care gândesc la fel în toate grupurile politice din România, şi-i invit pe toţi să construim împreună o strategie pentru această ţară. Îi invit pe toţi să stabilim împreună nu o strategie politică, ci o strategie românească în care să se regăsească marile obiective ale României. Separat, putem fi frânţi unul câte unul, cum s-a mai întâmplat în istoria noastră. Împreună însă putem fi o forţă de nestăvilit. Împreună putem construi o Românie puternică în Europa, o Românie puternică în lume. Putem consolida împreună Marea Unire pentru încă o sută de ani de aici înainte şi pentru toate veacurile care vor curge până la sfârşitul timpului. Avem multe motive care să ne unească şi pentru care să fim mândri, mândri că aparţinem acestei naţiuni. Sunt mândru că sunt român şi-mi doresc ca România să stea mereu cu fruntea sus în istoria care va urma de acum încolo. La mulţi ani, România! La mulţi ani tuturor Românilor, oriunde s-ar afla! (Aplauze.) Vă mulţumesc.
Gigel-Sorinel Ştirbu Domnule preşedinte al României, Domnule preşedinte al Senatului, Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, Doamnă prim-ministru, Domnilor foşti preşedinţi ai României, Maiestatea Voastră Custode al Coroanei Regale, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinţia Voastră, Doamnelor şi domnilor miniştri, Domnule preşedinte al Academiei Române, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Onoraţi membri ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, Doamnelor şi domnilor, "Noi nu ne putem închipui viaţa mai departe fără a fi împreună cu neamul românesc, mai degrabă voim moartea decât a fi sclav umil despărţit de fraţii noştri." - Iuliu Maniu, 1 decembrie 1918. Doamnelor şi domnilor, Suntem astăzi aici la această şedinţă solemnă pentru a evoca şi a cinsti un eveniment crucial de o excepţională importanţă în destinul istoric al poporului nostru, Marea Unire de la 1918. Centenarul Marii Uniri trebuie să fie un moment de profundă reflecţie pentru societatea românească, care împleteşte suma progreselor realizate de România în cei o sută de ani care s-au scurs de la Marea Unire, cu o privire către viitor, şi de ce nu, cu o proiecţie pentru cei o sută de ani ce vor veni. Putem spune că prin contribuţia vizionară şi prin jertfa făptuitorilor Marii Uniri istoria poporului nostru a cunoscut o schimbarea radicală, o schimbarea ce a făcut ca România să fie pusă alături de marile naţiuni ale Europei, care, atunci când au probleme existenţiale în istoria lor, dau dovadă de unitate şi sacrificiu suprem. Acest lucru, doamnelor şi domnilor, nu ar fi fost posibil fără aportul unor oameni excepţionali, unor lideri politici fără de care astăzi, România, ar fi arătat cu totul altfel. Fără sacrificiul acestor oameni, noi, astăzi, nu am fi trăit într-o Românie europeană, într-o Românie liberă. Trebuie să evoc aici importanţa pe care Casa Regală a României a avut-o şi Partidul Naţional Liberal - prin liderii şi conducătorii lor din acele timpuri - a avut-o, spuneam, la făurirea statului unitar român. Pentru că, doamnelor şi domnilor, România de astăzi este România lui Carol I şi Ferdinand I Întregitorul, dar, în egală măsură, este şi România lui Ionel Brătianu, este România acelor oameni politici vizionari, este România acelor oameni care au avut conştiinţa misiunii îndeplinite şi priceperea fructificării momentului istoric. De aceea, la o sută de ani de la înfăptuirea României Mari, mai sunt oameni în această ţară care nu realizează importanţa acelor decizii şi acelor momente, considerând că a fost un dat istoric, care oricum se întâmpla. De aceea, doamnelor şi domnilor, nu este niciodată prea târziu să vorbim de acei oameni de stat, de acele momente şi să evocăm însemnătatea şi efectele acelor momente realizate de acei înainte-mergători ai noştri. De aici se nasc două întrebări puse actualelor generaţii. Două întrebări la care noi şi dumneavoastră, purtătorii de dregătorii, astăzi, în România, trebuie să dăm răspuns. România de astăzi este România pe care şi-au închipuit-o înaintaşii noştri, care au zămislit şi au făurit marele act istoric de la 1918? Ce Românie lăsăm moştenire urmaşilor noştri? Sau cum vor arăta următorii o sută de ani pentru această ţară? Un mare istoric român contemporan cu noi, spunea că societatea românească este în derivă, pentru că nu are un ţel, un ţel istoric, un ideal care să conjuge toate energiile creatoare ale acestui popor, energii care, de altfel, spunea Domnia Sa, se pierd în dispute sterile. Făcând un arc peste timp înapoi, acum o sută de ani, elita politică, elita intelectuală au arătat că pot să treacă peste divergenţele de opinii, au lăsat la o parte proiecte personale, viziuni singulare, şi-au dat mâna şi au realizat poate cel mai măreţ act istoric pe care această naţiune l-a cunoscut. Reprezentanţi de seamă ai acelor generaţii au dat jertfa supremă pe câmpurile de luptă în marele război şi, din punctul meu de vedere, dimensiunea Centenarului este o dimensiune educativă, pentru că generaţia tânără, societatea română în ansamblu, trebuie să-şi însuşească valorile, atitudinile şi principiile care i-au ghidat pe înaintaşii noştri. Doamnelor şi domnilor, De-a lungul ultimilor ani, România a trecut prin diverse etape de dezvoltare. Toate aceste etape de dezvoltare au lăsat urme mai adânci sau mai puţin adânci în istoria modernă a României. Ca atare, doamnelor şi domnilor, consider că astăzi, pentru România este un nou început şi cred că generaţiile care vor veni vor avea ceva de învăţat din ceea ce noi, ca generaţie, am făcut bine şi din ceea ce am făcut mai puţin bine. Acestea fiind zise, rog pe bunul Dumnezeu să binecuvânteze România şi să-i binecuvânteze pe români. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! (Aplauze.)
Ilie Dan Barna Doamnelor şi domnilor, Pentru mine şi colegii mei din Uniunea Salvaţi România este în mod real o onoare să reprezentăm poporul român în Parlament la o sută de ani de la Marea Unire. Dacă ne-aţi fi întrebat pe vreunul dintre noi acum doi sau trei ani ce vom face de Centenar, probabil, v-am fi spus că mergem cu familia la prieteni sau într-o minivacanţă sau, poate, la Alba Iulia, sau la Arcul de Triumf să vedem parada militară, dar niciunul dintre noi - niciunul! - nu am fi crezut că vom ajunge să-i reprezentăm pe români în cea mai importantă instituţie a democraţiei, în Parlamentul României. Suntem antreprenori, funcţionari, medici, profesori, IT-işti sau agricultori, avem în rândurile noastre oameni din toate colţurile ţării şi de toate felurile, niciunul dintre noi însă nu visa că vom ajunge politicieni. Şi am ajuns aici, pentru că niciunul dintre noi nu a mai vrut să stea deoparte şi să se uite la televizor cum viitorul lui şi al celor din jur este decis de politicieni corupţi şi incompetenţi. (Discuţii în sală. Aplauze.) În urmă cu o sută de ani, Petre Carp ne spunea că România are prea mult noroc să mai aibă nevoie de politicieni şi, dacă ne uităm unde este România astăzi - Uniunea Europeană, NATO, parteneriat cu Statele Unite - da, înclinăm să-i dăm dreptate lui Carp. Numai că el spunea asta când în fruntea statului român erau Regele Ferdinand, mareşalul Averescu, Ionel Brătianu, Barbu Delavrancea sau Nicolae Titulescu. Astăzi în fruntea României sunt: Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă sau Florin Iordache. (Discuţii în sală.) Dragi români, cred că norocul ni s-a terminat! Cu o generaţie înainte de Marea Unire, Anghel Saligny realiza sistemul de poduri de la Cernavodă, cel mai spectaculos proiect ingineresc din Europa la vremea respectivă era în România. Ştiţi în cât timp a fost terminat? În cinci ani. (Discuţii în sală.) Politicienii care au guvernat România după Revoluţie nu au fost în stare să termine o autostradă, una singură, care să lege regiunile istorice în treizeci de ani de guvernare. Puţin după Marea Unire, Nicolae Paulescu descoperea insulina, una dintre cele mai mari realizării ale medicinii, o descoperire care a îmbunătăţit viaţa a milioane de oameni bolnavi de diabet, iar o sută de ani mai târziu, corupţia din sistemul medical românesc a făcut ca spitalele noastre să fie incapabile să răspundă unei tragedii, precum Colectiv. Şi atunci au murit zeci de tineri cu zile. Acum o sută de ani, România Mare era ţara la care visaseră generaţii întregi de români, dar astăzi, 4 milioane de români sunt nevoiţi să trăiască departe de ţară, în speranţa unei vieţi mai bune. Norocul ni s-a terminat. Dragi prieteni, ni s-a ter-mi-nat! Nu mai putem sta deoparte. De-a lungul acestui Centenar românesc, în fiecare generaţie au fost români care au ales să nu stea deoparte: soldaţii care au murit la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi care prin jertfa lor au făcut posibilă România Mare, studenţii care în ´45 au ieşit în stradă într-o încercare disperată de a opri instaurarea regimului comunist sau muncitorii care au sfidat Securitatea şi au întrerupt munca în ´77 în Valea Jiului sau în ´87 la Braşov şi toţi cei care au sfidat gloanţele în ´89 şi au îndepărtat dictatura comunistă. România noastră, România Centenară a fost creată de cei care nu au stat deoparte. Astăzi este rândul nostru, al antreprenorilor, funcţionarilor, medicilor, profesorilor, al studenţilor şi al corporatiştilor, al agricultorilor şi al muncitorilor, al tuturor celor care nu vrem să facem politică, dar ne pasă de viitorul nostru şi al României. La o sută de ani de la Marea Unire, România are nevoie de noi şi USR este în prima linie. Nu mai staţi deoparte! Haideţi să recâştigăm viitorul pe care îl merităm cu toţii! La mulţi ani, români! La mulţi ani, Bucovina! La mulţi ani, Basarabia! La mulţi ani, România! Mulţumesc. (Aplauze.)
Varujan Vosganian Dragi compatrioţi, Excelenţele Voastre, Este pentru mine o onoare să vorbesc despre evenimentele măreţe din 1918, o onoare pe care, noi, cei de azi, trebuie încă să ne străduim ca s-o merităm. A fost un secol cu bune şi rele, un secol cu fapte eroice, dar şi cu trădări şi laşităţi, un secol cu martiri şi cu călăi, un secol cu elite de cel mai înalt nivel, dar şi cu ignoranţă agresivă, un secol cu toleranţă şi fanatism, cu exaltare şi deznădejde. Probabil că cea mai mare izbândă este aceea că drapelul nostru flutură alături de cel al ţărilor care doresc în lume pacea şi democraţia. Există însă şi neîmpliniri. Probabil că cele mai mari două neîmpliniri sunt, în primul rând, că România Mare nu mai e la fel de mare şi, în al doilea rând, că Marea Unire nu a dus la o Românie unită în profunzimile ei. De aceea, cred că anul acesta al sărbătorii trebuie să fie şi un an al lucidităţii, al evaluării sincere şi al asumării conştiente. În fond, ce a însemnat acest secol? 15 ani în care am încercat să aşezăm în noile fruntarii instituţiile naţionale, apoi un lustru de nelinişte care a debutat agresiv cu uciderea primului ministru, în 1933, după care cinci secole de dictatură şi încă trei secole de democraţie fragilă care, adesea, a alunecat în pseudodemocraţie. Timp de 70 de ani şi mai bine, conducătorii ţării, când nu au fost alungaţi, au fost ucişi. Primul transfer real şi paşnic de putere a fost în 1996. Şi, ca să vedem şi care a fost impactul diverselor dictaturi, e suficient să vedem că în momentul în care trebuia să se descătuşeze solidaritatea şi nu ura, am văzut atâta vrajbă în jurul nostru: proprietarii cu chiriaşii, ortodocşii cu greco-catolicii, românii cu maghiarii ori cu romii, nostalgicii comunismului cu foştii deţinuţi politici, iar această nostalgie comunistă a reverberat în ecourile sale, încât a făcut să ratăm multe din oportunităţile primului deceniu de după 1990, şi efectele sale perverse ori oculte se văd până în ziua de astăzi. De aceea, dragii mei, avem nevoie de o evaluare sinceră şi de o asumare conştientă. O evaluare sinceră înseamnă să nu ne prezentăm lumii nici din cale afară de vanitoşi, dar nici din cale afară de umili, spunând că în România este bine numai ceea ce vine ca aprobat din altă parte. Trebuie să fim aşa cum suntem pe acest pământ care a fost călcat de copitele cailor şi brăzdat de şenilele carelor de război, dar care a supravieţuit ca naţiune, cu farmecul "tămâiet" de care vorbea poetul, cu amestecul acesta inedit de ortodoxie şi latinitate. Ce înseamnă asumarea conştientă? Ce înseamnă cu adevărat să fim uniţi? În primul rând, statul român nu trebuie să coboare ca grindina de sus în jos, ci el trebuie să se întoarcă în mijlocul societăţii care l-a creat. Trebuie ca Bucureştiul, capitala noastră, să nu fie nici prea departe, nici prea arogantă, şi nici prea costisitoare pentru România. Trebuie ca cei care ne reprezintă în jocul diplomaţiei internaţionale să joace cu toţii în aceeaşi echipă naţională care este cea a României. Trebuie ca, atunci când ascultăm "Deşteaptă-te, române!", el să fie imnul naţional al tuturor cetăţenilor români. Trebuie ca, atunci când vrem să legăm cu adevărat provinciile istorice, să avem un tren de mare viteză care din Bucureşti şi până la Timişoara să facă mai puţin de trei ore şi care din Moldova până în Ardeal, cu autostradă, să facă mai puţin de două ore. E nevoie de un pact naţional. Aşa cum Spania, cu Pactul de la Moncloa, a întemeiat spaţiul democratic hispanic, aşa şi noi trebuie să avem un astfel de pact. Nu-mi vorbiţi de resurse! O ţară ca România poate în timp de cinci ani, prin resurse bugetare, resurse europene şi angajarea datoriei publice să mobilizeze oricând 30 de miliarde de euro, cu condiţia să ştim ce să facem cu ei. În 1918, de la dreapta conservatoare şi până la socialişti, de la Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu sau Ionel I.C. Brătianu până la Iosif Jumanca şi Ion Fluieraş, toţi oamenii politici şi-au dat mâna pentru a îndeplini acelaşi obiectiv, şi astăzi simt nevoia să-mi cer iertare pentru toţi liderii basarabeni şi bucovineni care nu au fost integraţi, aşa cum meritau, în elita politică de după război, simt nevoia să-mi cer iertare pentru toţii liderii Marii Românii care au murit în închisori sau care au suferit persecuţiile regimului comunist, simt nevoia să exprim sentimente frăţeşti pentru toţi românii pentru care România Mare n-a fost îndeajuns de mare ca să încapă toate speranţele lor şi care au mers pe alte tărâmuri să-şi caute norocul şi care rămân în continuare parte a poporului român. În 1999, mi-am pus semnătura pe un pact al tuturor partidelor care a declanşat, probabil, primul mare proiect românesc de după 1990, integrarea în Uniunea Europeană. Eu reprezint Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, reprezint un partid cu temeiuri liberale care asumă o sinteză doctrinară a dreptului, dar sunt pregătit să întind mâna tuturor celor care doresc ca această Românie să aibă centrul de greutate înlăuntrul său, să aibă proiectele naţionale şi să asumăm împreună un pact naţional în ceea ce priveşte perioada următoare, astfel încât să dăm o şansă generaţiilor care vor veni să sărbătorească cum se cuvine următorul Centenar. Vom merge la Alba Iulia! Am fost la Alba Iulia în 1990. Eram cel mai tânăr dintre liderii politici de pe scena aceea. În loc să văd iubire, am văzut ură atunci. Sper să nu se mai întâmple acum la fel. Sper ca tranziţia să se încheie prin asumarea de către fiecare dintre noi a destinului naţional. Mă plec în faţa Albei Iulia! Dar mă plec în faţa unei Albe Iulia simbolice, "o omotetie celestă" care se regăseşte în fiecare din noi! Mă plec în faţa Albei Iulia din pieptul fiecărui român! Pentru că numai astfel vom îndeplini cele două deziderate, măcar o unire spirituală a românilor de pretutindeni şi o unire a românilor înăuntrul fruntariilor până în profunzimile sale. Dedic cuvântul meu de astăzi Albei Iulia din pieptul fiecărui român şi vă mulţumesc! (Aplauze.)
Eugen Tomac Domnule preşedinte al României, Domnule preşedinte al Senatului, Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, Stimată doamnă prim-ministru, Domnule preşedinte Constantinescu, Domnule preşedinte Traian Băsescu, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinţia Voastră, Domnule preşedinte al Academiei Române, Distinşi membri ai Familiei Regale, Doamnelor şi domnilor miniştri, Stimaţi reprezentanţi ai Corpului diplomatic, Doamnelor şi domnilor colegi deputaţi, Aş începe prin a-i spune colegului de la UDMR că, din punctul meu de vedere, consider că ţara mea este pe deplin integrată, şi-a respectat toate angajamentele asumate de la Alba Iulia, iar probă, stimaţi colegi, este faptul că, în urmă cu câţiva ani de zile, şi românii din Oltenia, şi românii din Moldova, şi românii din Bucovina au votat cu inima deschisă, sigur, în număr de 6,3 milioane de români, un preşedinte de origine germană. Deci suntem o naţiune pe deplin integrată şi acesta este un lucru extraordinar. Mai sunt ceasuri numărate, stimaţi colegi, până când o sută de ani de la Marea Unire vor fi trecut, iar noi, români din toate colţurile lumii, vom retrăi emoţia acelui moment. Dacă astăzi înţelegem să celebrăm cu fast Centenarul Marii Uniri, este pentru că gloria împlinirii idealului dintotdeauna al românilor o impune. Dacă astăzi înţelegem să aducem un omagiu făuritorilor Unirii, este pentru că doar ei au avut puterea de a-i aduce acasă pe toţi românii. Într-un efort nemărginit, cu sacrificii titanice, în condiţii vitrege ale acelor vremuri, fără a se plânge, fără a căuta pretexte, au răzbit. A fost nevoie de curaj, de viziune, de unitate. Oare astăzi noi le mai avem? Drumul către Marea Unire a fost lung şi plin de obstacole. Prima oprire, Basarabia, cel dintâi dintre ţinuturi care revenea acasă. Dacă astăzi semnăm în toată ţara declaraţii de unire, este pentru că acum o sută de ani, la 27 martie, Basarabia ne-a arătat cuvintele potrivite. Actul Unirii, votat de Sfatul Ţării, este şi astăzi model şi lecţie de demnitate. Oare astăzi o mai avem? A urmat Bucovina. Exact acum o sută de ani, pe 28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei, condus de Iancu Flondor, a votat, în unanimitate - subliniez, în unanimitate, inclusiv minorităţile naţionale -, unirea fostului Ducat al Bucovinei cu Regatul României. Sala Palatului Mitropolitan de la Cernăuţi păstrează şi astăzi bucuria momentului când Congresul a votat unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României. Devenise limpede că procesul de unificare a României este ireversibil. După Cernăuţi, toate privirile s-au îndreptat către Alba Iulia, Transilvania fiind ultima oprire în drumul istoric al reîntregirii. După lungi şi deloc uşoare tratative, Adunarea Naţională a Tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Transilvania acelor vremuri a avut parte de politicieni remarcabili, care au crezut în izbândă şi au luptat cu toată forţa lor pentru ţară. Vasile Goldiş, Iuliu Maniu sunt doar câţiva dintre fruntaşii românilor transilvăneni care au scris pagini de aur în istoria României. Cuvântarea lui Vasile Goldiş în faţa Adunării Constituante, ţinută în ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, se încheia cu aceste cuvinte: "legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptăţeşte azi a zice: Trăiască România Mare!", urmate de aplauze nesfârşite ale adunării. Să nu uităm că toate s-au întâmplat sub sceptrul Regelui Ferdinand, regele întregitor. Sub conducerea lui, România a fost întreagă. Din păcate, visul împlinit al românilor a fost scurt. După doar 22 de ani, România pierde Basarabia şi nordul Bucovinei. La Bucureşti e zi de doliu naţional. La 23 august 1939, Ribbentrop şi Molotov decid să dăruiască părţi din Europa. Pentru românii acelor ţinuturi a început calvarul. Sub ocupaţie sovietică, aceştia au fost supuşi unui proces diabolic de deznaţionalizare şi teroare, cum rar s-a mai întâmplat în Europa de după cel de Al Doilea Război Mondial. Sute de mii de români au fost deportaţi sau omorâţi doar pentru că erau loiali României făurite la 1918. Aceste crime împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Insist să amintesc din nou aici, în Parlament, la ceas aniversar, că mii de români bucovineni au fost omorâţi cu brutalitate pe 1 aprilie 1941 doar pentru simplu fapt că au refuzat să devină cetăţeni ai URSS. Ei au cerut să fie repatriaţi în România, însă în drumul lor spre graniţă, în pădurea de la Fântâna Albă, pe 1 aprilie, trupele sovietice au deschis focul continuu asupra lor. Femei, bărbaţi, oameni de toate vârstele au fost omorâţi. Unii au fost îngropaţi de vii. În numele acestor martiri, avem obligaţia să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face dreptate, dreptate pentru românii morţi, pentru demnitatea noastră. Mai revoltător şi nedrept decât Pactul diabolic Ribbentrop-Molotov de acum 79 de ani este faptul că România arată şi astăzi aşa cum au decis doi criminali: Hitler şi Stalin. Nu avem voie să rămânem prizonierii istoriei. Trebuie să înţelegem că a lupta prin mijloace democratice pentru drepturile românilor aflaţi în componenţa altor state este un act de normalitate şi o datorie politică pentru fiecare dintre noi. Este obligaţia generaţiei noastre să-i readucem acasă pe toţi cei care, fără voia lor, ne-au fost furaţi. Proiectul unirii Republicii Moldova cu România este cel mai important proiect de ţară al generaţiei noastre. Sper să înţelegem cu toţii asta. Nu poate exista obiectiv mai nobil şi mai înălţător decât cel împlinit acum o sută de ani de cei care au făurit România de la Nistru până la frontiera de vest a ţării noastre. Anul acesta, la 27 martie, am adoptat cu toţii aici, în Parlament, o declaraţie prin care afirmăm deschiderea pentru unirea cu Republica Moldova. Documentul este argumentat şi, în fapt, pe 27 martie am decis în forul legislativ că suntem de acord să declanşăm oricând procesul de unificare cu Republica Moldova, atunci când decidenţii de la Chişinău vor dori acelaşi lucru. Unirea a început. Doar cine nu vrea să accepte această realitate neagă ceea ce este fără urmă de îndoială un proces ireversibil. Sunt paşi mici spre un viitor mai mare. Vă fac aici, în plenul Parlamentului, într-o zi festivă, o mărturisire: am intrat în politică pentru că am acest crez, îmi doresc să refacem România aşa cum a fost acum o sută de ani. Sunt convins că vom reuşi împreună să readucem Basarabia acasă, în România, în Uniunea Europeană. Am început acest proces de reunire împreună cu preşedintele Băsescu şi el trebuie continuat. Avem obligaţia să gândim spre un viitor mai bun şi mai sigur pentru cetăţenii Republicii Moldova, iar acesta nu poate fi construit decât împreună cu România. Preafericirea Voastră, Permiteţi-mi să-mi exprim admiraţia pentru curajul de a crede în reuşita unui proiect înălţător şi necesar poporului român şi pentru efortul de a reuşi împlinirea lui. Înălţarea, în inima capitalei României, a Catedralei Naţionale, simbol al recunoştinţei şi gratitudinii în faţa celor pe care nu-i cunoaştem astăzi, dar care şi-au vărsat sângele pentru România, este probabil printre puţinele bucurii ale acestui an centenar. Vă felicit şi mă înclin! Stimaţi colegi, Dacă toţi am crede şi am munci cu la fel de multă dăruire pentru ţara noastră, România ar fi fost mai departe. Bineînţeles, am făcut progrese notabile: suntem în Uniunea Europeană şi în Alianţa Nord-Atlantică, suntem trataţi în Europa şi în lume cu respect. Vreau să le mulţumesc tuturor guvernatorilor din Statele Unite ale Americii care au emis proclamaţii de aniversare a Centenarului României. Ziua de 1 decembrie va fi sărbătorită şi în 18 state ale Statelor Unite, şi asta ne bucură enorm. Sărbătorind împreună această zi istorică nu facem decât să întărim şi mai mult legăturile dintre ţările noastre, în spiritul Parteneriatului Strategic pentru Secolul XXI semnat în 2011 la Washington. România are astăzi aliaţi puternici, românii se bucură din plin de toate drepturile şi libertăţile ce izvorăsc din Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Locul nostru este în Europa şi trebuie să continuăm într-un ritm mai energic şi mai hotărât să ne aliniem standardelor Uniunii Europene. Milioane de români se simt astăzi acasă la Roma, la Madrid, la Berlin şi nimeni nu trebuie să-i judece pentru că au ales să plece. Ştim bine că acolo îşi creează o biserică, o şcoală, o mică Românie, pentru a păstra vie limba, cultura şi tradiţiile noastre. Ei sunt parte a corpului naţiunii române şi legătura cea mai puternică între noi şi statele în care locuiesc. Românii au aşteptări mari de la clasa politică. Ne cer mai multă responsabilitate şi au dreptate, doar aşa putem genera o viaţă mai bună. Românii vor un stat care să-i respecte, vor instituţii eficiente, vor o clasă politică matură care acţionează pentru interesul public, care servesc România cu onestitate şi acordă atenţia cuvenită priorităţilor ţării noastre. Românii vor autostrăzi pentru că doar aşa ne putem dezvolta mai mult economia, doar aşa pot fi create locuri de muncă bine plătite. Românii vor un sistem de educaţie de calitate, fără bani nu putem face însă performanţă. În urmă cu 10 ani, toată clasa politică şi-a asumat, printr-un pact naţional, alocarea a 6% pentru învăţământ. Astăzi, educaţia nu primeşte nici 3%. Dragi colegi, Educaţia trebuie să fie prioritatea noastră. Generaţiile viitoare au nevoie de şcoli sigure, dascăli bine instruiţi şi remuneraţi. Fără un consens şi finanţare corespunzătoare pentru educaţie nu putem clădi o Românie puternică şi performantă. România viitorului trebuie să fie o ţară dezvoltată şi sigură în Uniunea Europeană. România trebuie să fie ţara în care cetăţenii au încredere în instituţii. România viitorului trebuie să fie o ţară de care să fim mândri prin cultură, educaţie, ştiinţă. România viitorului trebuie să fie ţara care îşi tratează cu respect înaintaşii care au murit după ce au făurit România Mare în închisorile comuniste. România viitorului va fi o ţară şi mai mare şi mai puternică după revenirea Republicii Moldova acasă. Aşa să ne ajute Dumnezeu! La mulţi ani, România! (Aplauze.)
Varujan Pambuccian Vă mulţumesc. Domnule Preşedinte al României, Domnilor foşti preşedinţi ai României, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinţiile Voastre, Majestatea Voastră, Domnilor preşedinţi ai celor două Camere, Doamnă prim-ministru, Excelenţele Voastre, Stimaţi colegi, Acum exact o sută de ani Bucovina îşi proclama revenirea în ţara de unde fusese smulsă, Bucovina eliberată de glorioasa armată română condusă de către generalul Iacob Zadik, armean din Moldova. Nu spun întâmplător lucrul ăsta. Pentru că Primul Război Mondial a fost o exemplară participare a ceea ce, la Alba Iulia, era numit ca popoare conlocuitoare la acest efort extraordinar de constituire a marii naţiuni române. Pe câmpurile de luptă s-au găsit nenumăraţi voluntari: romi cărora după ce fuseseră eliberaţi din sclavie şi lăsaţi într-o nouă formă de sclavie, fără niciun fel de proprietate, li se promisese că vor fi integraţi alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai României, evrei care nu aveau cetăţenie română şi care au murit pe câmpurile de luptă pentru România care urma să se făurească, cărora li se promisese cetăţenia, care au fost decoraţi pentru faptele de arme, inclusiv de către marele Rege Ferdinand. Ce s-a întâmplat după? Cu romii ştiţi ce s-a întâmplat. Evreii au trebuit să primească cetăţenie individual, prin hotărâre a fiecăreia din cele două Camere, după ce fuseseră decoraţi pentru faptele de arme. Şi cei decoraţi pentru faptele de arme au sfârşit în timpul rebeliunii legionare aşa cum ştiţi. Şi trebuie să ne amintim şi de ei pentru că oamenii ăştia au murit sau s-au chinuit crezând într-o Românie pe care o visaseră la fel ca şi poporul român. Ceea ce este extraordinar este că ei au dovedit după aceea, prin loialitatea pe care o au faţă de naţiunea română, că nu făcuseră faptele acestea neapărat pentru a primi proprietăţi sau pentru a primi cetăţenie, ci pentru că au crezut în această naţiune română. Ea nu a fost un joc al întâmplării, nu a fost nici un joc al conjuncturilor, nici un fenomen spontan. Gândiţi-vă cât de mult din ea a fost pregătit într-un extraordinar creuzet al ideilor mari, care a fost Ardealul, al ideilor extraordinar de novatoare, pentru că Proclamaţia de la Alba Iulia este unul dintre documentele care contrastează extraordinar, prin modernitatea lui, cu felul de a gândi al vremurilor în care el a fost citit. Ce s-a întâmplat cu cel care a dat glas acestui document, preotul greco-catolic Iuliu Hossu, cu cardinalul Hossu? A murit cu domiciliu forţat. Şi a fost norocos, pentru că Maniu a murit în închisorile comuniste. De ce vă spun lucrurile astea? Pentru că eu cred că cel mai important lucru pe care îl putem face pentru tot ce s-a întâmplat atunci este respectul de sine. Revenirea la respectul de sine pe care cei care au gândit Proclamaţia de la Alba Iulia l-au avut şi pe care l-am pierdut din cauza vremurilor, din cauza conjuncturilor poate. Dar cred că nimic nu este mai important decât respectul de sine al unei naţiuni. Şi spun asta pentru că, dacă vă uitaţi la fenomenul care a avut loc la Alba Iulia..., păi, acolo au venit, alături de români, popoare de pe întreg cuprinsul României. La scurt timp după Adunarea de la Alba Iulia a avut loc adunarea saşilor la Mediaş, au avut loc adunări ale rutenilor, ale altor popoare trăitoare în Ardeal sau pe întreg teritoriul României care au proclamat acelaşi lucru. În adunarea Bucovinei se găseau, alături de români, şi minoritari: erau nemţi, erau polonezi, erau evrei, care au proclamat acelaşi lucru. Şi toate lucrurile astea împreună fac parte din acest respect de sine pe care oamenii ăia l-au avut şi pe care noi, prin ceea ce am făcut după aceea, l-am pierdut. S-a promis atunci... În punctul 3 din Proclamaţia de la Alba Iulia erau lucruri extraordinare promise. Ştiţi că au venit... până şi din Dobrogea au venit oameni acolo, de la distanţe mari de tot au venit oameni la Alba Iulia, din Banatul care nu era încă integrat în România. Au venit de peste tot, de pe cuprinsul României şi au fost sprijiniţi de popoare de astea foarte vechi, venite pe pământurile româneşti: de greci, de armeni, de evrei. În punctul 3 nu întâmplător se vorbeşte despre minorităţi. Punctul 3 e foarte sus în Proclamaţie. Dacă aţi citit Proclamaţia, e foarte sus în Proclamaţie. În punctul acela, 3, se vorbeşte despre drepturile acestor popoare. După aceea, se vorbeşte despre drepturile femeilor. Lucrurile astea nu s-au întâmplat în Constituţia din 1923, aşa cum s-au propus atunci. Poate cu minorităţile a fost chiar mai bine decât a fost cu dreptul de vot al femeilor, care a venit foarte târziu. Şi, vedeţi, toate astea fac parte din respectul de sine. Cred că, dacă am citi această proclamaţie şi ne-am gândi strict la principiile de acolo, ne-am da seama ce naţiune mare a fost făurită atunci. Şi acestei naţiuni române, din care şi popoarele noastre fac parte, îi dorim astăzi: la mulţi ani! (Aplauze.)
Daniel Constantin Domnule Preşedinte al României, Domnilor preşedinţi ai celor două Camere, Preafericirea Voastră, Înaltpreasfinţia Voastră, Majestatea Voastră Custodele Coroanei, Stimat auditoriu, Sărbătorim astăzi un moment simbol de o importanţă covârşitoare pentru existenţa noastră ca ţară şi pentru identitatea noastră de români. România se bucură astăzi de o sută de ani de existenţă a statalităţii sale moderne, ca naţiune europeană cu vechi rădăcini spirituale, date de o tradiţie proprie, şi cu instituţii construite pe baza unor valori occidentale profunde, cum ar fi: democraţia şi libertatea. România face astăzi bilanţul a o sută de ani de existenţă unitară a românilor, a unor generaţii care au trăit, fiecare în mod diferit, amplele evoluţii şi schimbări ale secolului XX, până în ziua de astăzi, când ne aflăm în plină epocă a tehnologiei şi globalismului. Aş spune că pentru noi ziua de astăzi nu este doar o frumoasă sărbătoare, ci şi un oportun şi necesar moment de bilanţ, în care putem reevalua importanţa identităţii pe care o avem. România a trecut prin nenumărate regimuri politice, unele de tristă amintire, dar a reuşit, treptat, să parcurgă tranziţiile necesare consolidării sale ca naţiune modernă, încercând să urmeze modelul naţiunilor civilizate şi prospere. Deşi acest din urmă lucru nu s-a petrecut până la capăt, aşa cum ne-am fi dorit, suntem totuşi acum o ţară membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, a NATO şi facem parte, totodată, dintr-un favorabil ansamblu economic, competiţional desfăşurat la nivel mondial, în care succesul depinde, din fericire şi în bună măsură, de calitatea deciziilor pe care le luăm, de competenţa şi structura morală a celor care ne conduc. Astăzi România poate alege, aşadar, în orice clipă unde vrea să fie: în rândul ţărilor ignorate şi tratate ca având un statut inferior sau în zona acelor state care îşi pot atinge în mod real gradul maxim de potenţial. Depinde doar de voinţa politică şi de modul în care oamenii politici aleg sau nu să reprezinte interesele cetăţenilor români atât în plan economic, cât mai ales strategic, prin felul cum gândim să oferim un viitor copiilor noştri. Să nu uităm că România Mare a apărut după momente de cumpănă ale istoriei, unul dintre ele fiind chiar un cataclism umanitar, reprezentat de Primul Război Mondial. Nicio clipă nu trebuie să uităm jertfa imensă pe care au adus-o înaintaşii noştri atât pe câmpul de luptă, cât şi în timpul Revoluţiei din 1989, acolo unde, din păcate, sute de tineri şi-au dat viaţa pentru tot ceea ce trăim şi ne bucură pe fiecare dintre noi astăzi. Ne putem întreba dacă, la o sută de ani de la Marea Unire, România trece printr-un astfel de moment de cumpănă, unul care să-i afecteze viitorul şi stabilitatea. Milioanele de români plecaţi peste graniţe reprezintă răspunsul cel mai sincer şi mai direct, statistica cea mai evidentă, dacă vreţi, şi, totodată, cea mai brutală evaluare a felului în care românii au ajuns să se simtă în ţara lor. Starea de exilat şi viaţa de sacrificiu trăită încă de mulţi dintre români sunt teme de reflecţie obligatorii, pe care fiecare politician responsabil ar trebui să le aibă în vedere, mai ales acum, în an centenar. Ne putem întreba dacă avem resursele necesare pentru a inversa aspectele dure, dar realiste cu care ne confruntăm astăzi, iar răspunsul vine, din nou, privind atitudinea marilor oameni de stat care au fost la Alba Iulia în 1918. Unirea de atunci a tuturor românilor a fost făcută posibilă de o clasă politică responsabilă, al cărei act de voinţă ne-a plasat cu demnitate în liga ţărilor care ştiu să îşi afirme rolul şi statutul în marea familie europeană. Unificarea teritorială a fost, deci, un act eminamente politic, iar nu unul cucerit pe câmpul de luptă. Unirea a fost un act prin care românii s-au afirmat drept comunitate vie, care aspiră la aceleaşi valori şi scopuri şi care au decis în mod democratic că vor să fie uniţi. În acelaşi timp, atunci, la 1918, România a avut norocul de a avea o clasă politică responsabilă şi capabilă să mobilizeze societatea în jurul unei idei comune, promovând-o prin intermediul partidelor politice, atunci, organizaţii care coagulau în mod real voinţa cetăţenilor. Întrebarea care se pune este dacă mai putem afirma acelaşi lucru şi astăzi. La o sută de ani de la Marea Unire, România are nevoie, mai mult ca oricând, de o voce care să-i respecte interesele, de o atitudine politică pusă în slujba nevoilor prioritare ale cetăţenilor şi nu în interesele particulare sau de grup. Forţa unui individ depinde, în bună măsură, de forţa pe care o are comunitatea din care face parte. Soluţiile individuale ale plecării din ţară sau implicarea în politică strict ca demers egoist nu ar trebui să mai fie fenomene pe care să le mai acceptăm în anul 2018. Trebuie să ne cunoaştem bine trecutul, să descoperim neîncetat cine suntem şi să găsim anticorpii prin care ne putem reechilibra ca societate, eliminând incompetenţa şi factorii care fac ca statul să ajungă, uneori, e adevărat, unul confiscat în mâna unora. Stimaţi colegi, Doresc să spun tuturor românilor un sincer şi din inimă la mulţi ani şi cred cu tărie că un astfel de moment aflat la exact o sută de ani distanţă de la Marea Unire ne poate da înţelepciunea unui imbold mai proaspăt, unul care să nu ne lase în postura de spectatori, ci care să ne dea motivaţia necesară de a construi împreună o ţară aşa cum o merităm cu adevărat. Este momentul când cu toţii trebuie să ne găsim soluţii pentru sau pro România! Vă mulţumesc. (Aplauze.)