Florin Iordache În continuare, urmează prezentarea unei declaraţii cu prilejul Zilei internaţionale pentru eliminarea violenţei împotriva femeii. Doamna deputat Oana-Mioara Bîzgan. Vă rog. (Domnul deputat Varujan Pambuccian solicită cuvântul.) Numai puţin... Aveţi observaţii la ordinea de zi? După declaraţia doamnei, şi apoi, când intrăm în ordinea de zi, că sunt mai multe grupuri parlamentare... Vă rog, doamnă deputat, aveţi cuvântul, cu declaraţia... Vă rog.
Oana-Mioara Bîzgan-Gayral Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Dragi colege, Dragi colegi, 25 noiembrie este Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei asupra femeilor. Peste tot în lume, până pe 10 decembrie, se organizează acţiuni pentru cele 16 zile de activism pentru această cauză. În România, la fiecare cinci zile, o femeie este ucisă în bătaie. În România, la fiecare patru zile, un minor sau o minoră este violat/ă de un membru al familiei. În România, una din patru femei este agresată fizic sau sexual de partenerul său, cel puţin o dată în viaţă. Femei din toată ţara sunt supuse zilnic unor violenţe greu de imaginat pentru mulţi dintre noi, dar cunoscute de familie, de vecini sau de autorităţile locale. De cele mai multe ori, agresorul nu îşi abuzează doar soţia, ci şi copiii, şi familia extinsă, părinţii, bunicii. Cu toate acestea, numărul victimelor violenţei domestice şi sexuale este în creştere de la an la an, iar sancţionarea agresorilor rămâne redusă. Victimele sunt prizonierele unei culturi a violenţei, în care tot cea bătută, hărţuită sau violată este blamată şi stigmatizată. La peste un an de la ratificarea Convenţiei de la Istanbul, în care statul român s-a angajat să implementeze măsuri reale de prevenire şi de combatere a violenţei domestice, modificarea Proiectului de Lege nr. 217/2003 este încă în procesul de avizare la Guvernul României. În tot acest timp, autorităţile nu se pot sesiza din oficiu. Victima trebuie să depună plângere împotriva agresorului, care, după cum v-am spus, de cele mai multe ori, locuieşte împreună cu victima. Deşi durata emiterii unui ordin de protecţie a scăzut semnificativ, nu toate victimele ştiu că pot să-l obţină, şi cum, iar autorităţile nu pot interveni, în cazul încălcării ordinului de către agresor. Pot doar pedepsi fapta deja produsă. Există judeţe în România şi chiar sectoare din Bucureşti care nu au adăposturi pentru victimele violenţei. Şi, unde acestea există, informaţiile sunt greu de obţinut, iar locurile, insuficiente. Hărţuirea stradală, psihologică sau sexuală este o altă formă de violenţă asupra femeilor, omniprezentă în spaţiul public, la locul de muncă, în şcoli, în universităţi. La fel, o violenţă mult prea puţin pedepsită. Vă rog să facem urgent tot ce este nevoie ca violenţele de orice fel asupra soţiilor, fiicelor, mamelor din această ţară să înceteze. Femeile din România au dreptul să nu se mai teamă. Vă rog să facem urgent tot ceea ce este nevoie pentru acest lucru şi să dăm împreună un semnal ferm că în România, din punct de vedere politic, legal şi mai ales moral avem zero toleranţă pentru violenţă.