Nicolae-Liviu Dragnea Stimaţi colegi, Urmează intonarea Imnului de stat. (Se intonează Imnul naţional "Deşteaptă-te, române!".) Vă mulţumesc. Luaţi loc. Domnule preşedinte al Senatului, Domnilor Preşedinţi ai României, Alteţele Voastre Regale, Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Doamnelor şi domnilor miniştri, Doamnă primar general, Stimaţi membri ai Corpului diplomatic, Stimaţi invitaţi, Vă rog să-mi permiteţi să declar deschisă şedinţa comună festivă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, consacrată aniversării Centenarului "Iaşi - Capitala Regatului României 1916-1918 şi Oraş al Marii Uniri" şi împlinirii a 100 de ani de la adoptarea legilor reformatoare ale statului român: Legea agrară şi Legea electorală de către Adunarea Deputaţilor şi Senat, reunite la Iaşi. În continuare, îl invit la microfon pe preşedintele Senatului României, domnul Călin Popescu-Tăriceanu.
Nicolae-Liviu Dragnea Dragi români, Ne aflăm în tabere politice adverse, avem opinii diferite, reprezentăm instituţii diferite, reprezentăm grupuri politice distincte sau chiar etnii diferite. Suntem mereu într-o competiţie politică, ne criticăm şi ne contestăm, iar de multe ori ne atacăm reciproc, cu argumente sau pur şi simplu fără niciun argument. Însă, dincolo de toate acestea, suntem cu toţii cetăţenii acestei ţări, suntem cu toţii cetăţeni români. Dincolo de toate lucrurile care ne despart, uneori aparent pe poziţii ireconciliabile, există ceva care ne uneşte, există ceva care ne ţine la un loc, ceva în care ne regăsim cu toţii. Şi acest ceva se numeşte simplu: România. Poate că pentru unii pare ceva mult prea general, sau mult prea vag. Pentru unii, a spune astăzi că eşti patriot şi că-ţi iubeşti ţara, pare ceva exagerat şi uneori chiar desuet. Dar, dacă privim în spate, în istorie, în momentele cele mai grele ale acestei naţiuni, ceea ce ne-a unit şi ne-a ţinut aproape a fost patriotismul şi dragostea de ţară. De aceea, e bine că avem astfel de evenimente în care ne amintim şi aniversăm momentele cruciale din istoria României, cum este şi cel pentru care am organizat astăzi această reuniune, un moment cu adevărat crucial, un moment în care s-a decis, pe muchie de cuţit, destinul ţării noastre. M-am uitat peste documentele şi discursurile vremii, în acel moment în care conducerea ţării, Guvernul, Parlamentul, Armata şi o bună parte din populaţia ţării, s-au retras în Moldova, la Iaşi. Deşi situaţia era cu adevărat disperată, am remarcat atunci apelul la unitate, la solidaritate naţională. Am văzut atunci că, în faţa ameninţării externe iminente, toate grupurile politice din Parlamentul care şi-a continuat lucrările la Iaşi s-au regăsit în acest loc comun, care este România. Aşa au fost votate, cu o cvasiunanimitate parlamentară cele două legi majore pentru acel moment şi, în general, pentru modernizarea statului român: Reforma agrară şi Legea electorală care a introdus votul universal. De aceea, am declarat recent că noi, decidenţii de astăzi ai României, trebuie să învăţăm din înţelepciunea celor de atunci şi care au înţeles că singura şansă de a ne salva fiinţa naţională este de a rămâne uniţi atunci când vine vorba de interesul major al României. Profit de acest moment solemn, pentru a face un apel sincer la întreaga clasă politică, să începem o consultare aşezată, fără patimă şi fără orgolii între toate partidele, între toţi decidenţii din această ţară, cu susţinerea Academiei Române, pentru a stabili împreună reperele esenţiale pe care trebuie să le urmeze România, în faţa provocărilor deosebite care au loc la nivelul Uniunii Europene, şi nu numai. Să învăţăm din înţelepciunea părinţilor Marii Uniri, a cărei aniversare de anul viitor o prefaţăm cu evenimentul de astăzi, şi să fim uniţi, să fim români! Vă mulţumesc. (Aplauze.)(Revine la prezidiu.)
Iulian Bulai Alteţa Voastră, Domnilor preşedinţi, Înalt Prea Sfiinţiile Voastre, Stimaţi oaspeţi, Dragi colegi, Astăzi sărbătorim două decenii istorice care au pus bazele României moderne: Reforma agrară şi Legea electorală. Ambele au luat fiinţă într-o perioadă foarte dificilă pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a teritoriului naţional se afla sub ocupaţie străină. Regele Ferdinand şi Guvernul erau refugiaţi la Iaşi. Cu mare mândrie, mărturisesc că evenimentele de acum 100 de ani mă inspiră şi mă emoţionează profund. Acestea sunt un veritabil exemplu de acţiune pentru politicienii români de astăzi. Intrarea României în Război a fost dezastruoasă. Numeroasele înfrângeri suferite de Armata Română, în prima parte a conflictului, i-au demoralizat crunt pe cei care trebuiau să lupte pentru ţară, pe toate fronturile. Dezastrul de la Turtucaia, urmat de respingerea Campaniei din Transilvania şi apoi de pierderea Olteniei, a Capitalei şi a Munteniei păreau să anunţe iminenta lichidare a statului român. Dincolo de visurile elitei politice a vremii, majoritatea celor care duceau greul luptelor îşi pierduseră orice speranţă şi motivaţie de a lupta pentru ţară. Oare ce valoare mai avea ideea de sacrificiu pentru ţară, în condiţiile în care ţara nu le mai oferea aproape nimic? Am analizat cu atenţie cele întâmplate în urmă cu 100 de ani şi doresc să împărtăşesc cu dumneavoastră învăţămintele la care am ajuns. O primă lecţie pe care trebuie să o învăţăm de la Parlamentul din 1917 este că, uneori, situaţiile de criză sunt bune oportunităţi de a veni cu soluţii salvatoare în întâmpinarea unor probleme care par de nerezolvat. Ţăranii chemaţi la arme, care şi-au jertfit viaţa în Primul Război Mondial, au luptat cu eroism pentru ţara lor, dar au luptat şi însufleţiţi de angajamentul Regelui Ferdinand care le promisese împroprietărirea, în caz de izbândă. Evenimentele de atunci vorbesc despre multe tipuri de sacrificiu. În primul rând, trebuie să amintim de renunţarea la privilegii a celor care deţineau cel mai mult teren arabil din ţară. Împroprietărirea s-a produs prin exproprierea terenurilor cultivabile ale Coroanei, ale fundaţiilor, ale persoanelor juridice, dar şi exproprierea proprietăţilor rurale, a persoanelor cu domiciliul în străinătate, plus două milioane de hectare aparţinând proprietarilor privaţi. Iată, un moment din istoria ţării noastre, când cei mai bogaţi dintre români au fost solidari cu cei care nu aveau nimic sau aveau prea puţin, raportat la nevoile lor. Ţăranii au fost marii câştigători, atât în urma Reformei agrare, cât şi în urma Legii electorale. Odată cu instituirea votului universal, în 1918, politica a intrat în viaţa maselor de oameni. Peste noapte, milioane de ţărani au primit dreptul de a decide asupra viitorului lor. Clasa privilegiată, a celor aproximativ 110.000 de români care avuseseră drept de vot înainte de război, a înţeles că trebuie să împartă puterea şi cu ţăranii. Cei de la talpa ţării nu mai erau doar executanţi, ci şi decidenţi. Eu sunt de la ţară. Eu sunt stră-strănepotul acelor ţărani însetaţi de dreptate şi de reprezentare corectă. Reforma agrară şi Legea electorală au reprezentat repere uriaşe în emanciparea ţăranului român, cu toate că nici acestea nu au fost legi perfecte. Semnificativ în acest sens este faptul că dreptul de vot al femeilor a fost recunoscut abia după încă 20 de ani, în 1938. Reforma agrară din urmă cu un secol a reuşit să creeze prerogativele dezvoltării moderne a României din perioada interbelică. Opusul Legii agrare este fenomenul colectivizării, care a eradicat orice formă de antreprenoriat agricol, dezvoltat în urma deciziei din mai-iunie 1917. În acest context, trebuie să ne punem mai multe întrebări. Aşadar: care este clasa socială privilegiată? Şi care este clasa privată de drepturi, pe care acum le vedem ca fiind fundamentale? Acum 100 de ani, o persoană primea drept de vot la vârsta de 21 de ani. Nu este oare timpul să gândim noi pragul de vârstă pentru votul universal? Nu este oare, un tânăr de 16 ani, capabil să ia decizii politice în nume propriu? Vârsta este o construcţie socială şi este de datoria generaţiei noastre să definim criteriile pentru care o persoană este considerată matură. Acum 100 de ani problema ţăranilor era împroprietărirea. Problema agrară cea mai mare de acum este că 1.000 de ferme mari beneficiază de 80% din fondurile Uniunii Europene, alocate pentru agricultură. Acum 100 de ani, problema era excluderea a milioane de români de la vot. Problema actuală este lipsa unui sistem de vot electronic, care exclude milioane de români de la vot. La ce privilegii trebuie să renunţăm noi, pentru a împărţi puterea de decizie împreună cu cei care au mai puţine şanse? Acum 100 de ani, politicienii români au acţionat cu dreptate faţă de ţăranii care cereau mai multă echitate socială. Dragi colegi, ce fel de acţiuni trebuie oare să facem noi ca peste 100 de ani să fim amintiţi ca politicienii care au făcut o Românie în care fiecare persoană este tratată şi respectată? Aceasta este o întrebare la care astăzi, în moment aniversar, vă invit pe toţi să reflectăm. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
Varujan Vosganian Alteţa Voastră Regală, Domnilor preşedinţi, Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Stimaţi colegi parlamentari şi miniştri, Vă rog să-mi permiteţi, în primul rând, ca în acest moment deosebit de emoţionant pentru mine, ca reprezentant politic al Iaşiului şi al Moldovei, să evit sintagma "Iaşi - Capitală de Război". România are mai multe capitale. Una dintre ele este sediul administrativ. O capitală însă este aceea care îşi leagă numele şi locul de unul dintre momentele cruciale ale istoriei noastre. Capitala României este şi Alba Iulia, şi Blajul, şi Ţebea. Capitalele României sunt: Vaslui, Călugăreni, Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Capitale ale României sunt: Târgovişte, cu Mănăstirea Dealul, şi Strejnicul, cu pădurea din împrejurimi. Capitale ale României sunt şi Lancrăm, Hobiţa sau Ipoteşti. Iaşiul însă este o capitală cu totul specială, de o simbolistică profundă, ca cea mai adâncă fântână. Iaşiul este capitala disperării şi a măreţiei. Este capitala miracolului românesc! Uneori, în istorie, s-a vădit că trebuie să pierzi totul ca să ai totul. Nu s-a întâmplat niciodată sub spectrul independenţei ca o Românie atât de mică să nască o Românie atât de mare. Un petec de pământ în jurul Iaşiului, bântuit de tifos exantematic, cu străzile înţesate de răniţi, cu exemple de solidaritate umană cu totul copleşitoare, pe care le relatează martorii, a fost locul în care s-a născut România Mare. Imaginaţi-vă că în acel loc supraaglomerat, disperat, în care se auzeau zgomotele obuzelor, parlamentarii făureau viitorul României. Sunt puţine astfel de momente astrale în istoria omenirii, în care fibra unui popor îşi dovedeşte puterea de a dăinui. Iaşiul însă nu a fost capitala României numai atunci. Iaşiul a fost capitala României în toate momentele de aspiraţie la unire şi identitate naţională. De fiecare dată Iaşiul şi-a făcut datoria şi a încredinţat apoi Bucureştiului rolul de capitală, rol pe care Bucureştiul şi l-a asumat fără ca, după opinia mea, să-şi exprime recunoştinţa, aşa cum ar fi trebuit. Orice evocare rămâne iluzorie, dacă locul pe care îl evocăm rămâne un loc al deznădejdii şi al dezolării. Noi sărbătorim Iaşiul la Bucureşti. Aş vrea să vină o zi când sărbătorim Bucureştiul la Iaşi. Aş vrea să vină o zi în care Guvernul României să marcheze îndeplinirea Programului pentru dezvoltarea economică şi socială a Moldovei. Îmi face o bucurie să vă spun că avem acordul de principiu al Guvernului, pentru ca, la jumătatea acestui an, să avem o astfel de întâlnire la Iaşi, în care să marcăm prima etapă în realizarea Programului de dezvoltare economică a Moldovei, pe care noi l-am prefigurat anul trecut. Pentru că, stimaţi compatrioţi, ce este cel mai frumos într-o generaţie? O generaţie trebuie să fie de sacrificiu, pentru că ea nu trebuie să ia totul pentru sine, ci trebuie să lase şi pentru urmaşi. Noi sărbătorim trecutul. Cel mai nobil mod în care poţi sărbători pe cei care au fost este ca prin ceea ce izbuteşti, să prilejuieşti ocazii de a sărbători pe cei care vor veni. De aceea, această sărbătoare a trecutului să fie şi un moment, un prilej, de a oferi generaţiilor viitoare un prilej de sărbătoare. Şi Moldova pe care o vom sărbători atunci, şi devotamentul şi sacrificiul capitalei Moldovei, de atunci şi nu numai de atunci, să fie prilej de întreagă sărbătoare pentru toţi românii. Mulţumesc. (Aplauze.)
Eugen Tomac Domnilor preşedinţi ai României, Domnilor preşedinţi ai celor două Camere, Alteţele Voastre, Stimaţi membri ai Guvernului României, Distinşi membri ai Corpului diplomatic, Doamnă primar general, Domnule primar al municipiului Iaşi, Stimaţi colegi, Acum 100 de ani, în condiţiile cele mai grele, "Capitala de Război" a României scria istorie. Răvăşit şi sufocat, Iaşiul a reuşit să aducă drapelul luptei pentru libertatea, prosperitatea şi mai ales pentru reîntregirea României, cu cinste şi demnitate. În condiţii extrem de dificile, într-un cadru improvizat, sub ameninţarea gloanţelor, clasa politică de atunci, dincolo de orgolii şi lupte mărunte, a înţeles nevoia României de a se transforma, prin a progresa. Adoptarea celor două legi reformatoare - Legea agrară şi Legea electorală -, precum şi demararea procesului de reîntregire a ţării au însemnat, în esenţă, înfăptuirea dreptăţii. Împroprietărirea ţăranilor şi votul universal au schimbat radical poziţionarea statului faţă de cetăţean, oferindu-i celui din urmă respect şi posibilitatea de a-şi decide şi de a-şi construi viitorul. Toate acestea au fost posibile pentru că oameni politici s-au solidarizat în jurul unui proiect de ţară şi au lucrat în mod onest pentru realizarea lui. Suntem în anul 2017. Ne bucurăm de democraţie şi pace. Şi în loc să lucrăm pentru proiecte de ţară, tot ce reuşim să facem este să ne aducem aminte despre cele realizate de înaintaşii noştri. Mai mult decât atât, avem aceste aniversări care ar trebui să devină momente de reflecţie. Invocarea trecutului glorios înseamnă, înainte de orice, responsabilitatea prezentului şi proiecţia viitorului. Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Stimaţi colegi, Recunoaşterea simbolică nu este de ajuns. Avem o restanţă faţă de Moldova, Moldova lui Ştefan cel Mare. De ani de zile îi sunt promise Moldovei şosele, investiţii pentru reanimarea economiei. Au rămas însă foarte multe la stadiul de promisiuni. Avem o restanţă şi faţă de românii de peste Prut. Vom aniversa anul viitor Centenarul Unirii, deziderat devenit realitate în 1918 şi redevenit astăzi deziderat. Or, dacă eşuăm astăzi să conştientizăm acest lucru, este pentru că nu am învăţat încă lecţia solidarizării în numele unui ideal şi al responsabilităţii asumării unui proiect de ţară. Este într-adevăr un proces anevoios, dar realizabil. Unirea celor două state româneşti trebuie să fie Proiectul de ţară legitim al generaţiei noastre, pentru că aşa au decis românii acum 100 de ani. Pentru Bucureştiul de astăzi, Iaşiul de ieri este exemplu. Să onorăm memoria celor de ieri, prin fapte onorabile, astăzi! Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)
Varujan Pambuccian Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Alteţele Voastre Regale, Domnilor preşedinţi, Stimaţi colegi, În 1914 urca pe tronul României un rege care urma să continue tradiţia inaugurată de Regele Carol I. Provenit din aceeaşi mare Casă Regală care l-a dat şi pe Frederic cel Mare, Regele Ferdinand şi-a dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul pe care a decis să-l conducă. Marii politicieni ai României de atunci au dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul pe care se hotărâseră să-l reprezinte. Şi armata României a dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul în numele căruia lupta. În această armată au luptat atunci nu doar români. Au luptat şi popoare care au avut acelaşi crez cu poporul român, şi care trăiau pe teritoriul de atunci al României. Şi au mai luptat şi apatrizi, care şi-au dorit ca România să fie ţara lor. Asta arată o încredere extraordinară a unor oameni care, în pofida unor promisiuni neonorate, din partea aliaţilor din acel moment, după ce porniseră cu un mare elan pentru realizarea unui mare vis, s-au trezit că sunt nevoiţi să lupte, pentru ca ţara lor să supravieţuiască. Şi au reuşit să facă lucrul acesta, pentru că această triadă, formată dintr-o Casă Regală extrem de loială poporului pe care a decis să-l conducă, o clasă politică extrem de loială poporului pe care s-a decis să-l reprezinte şi o armată extrem de loială poporului în numele căruia era decisă să lupte, era foarte greu de învins. Sunt momente în istorie în care puţini oameni reuşesc să ţină în loc sau să învingă armate mari, conjuncturi politice complicate şi să iasă la lumină, pentru că sunt călăuzite de un crez în care ele cred foarte mult. Şi acesta a fost acel moment. Este păcat că l-am pierdut în al Doilea Război. Primul Război a fost un război pornit din vorbe mari, aproape în joacă, şi care a ucis milioane de oameni, în numele a nimic. Al Doilea Război a fost un război mult mai devastator, pentru că s-a făcut în numele unor ideologii. Şi ideologiile ucid întotdeauna mult mai mult decât vorbele mari. Dacă am reuşit atunci să fim extrem de puternici în faţa vorbelor mari, în faţa ideologiilor am făcut ce am putut, să supravieţuim. Din păcate, nu s-a terminat momentul acesta, cu ideologiile. Şi, din păcate, nu mai suntem la fel de uniţi într-un crez, aşa cum am fost atunci. Cine ştie, poate că lipseşte unul dintre cei trei piloni, ca să fie mai stabilă toată construcţia. Poate o să găsim formule în care construcţia aceasta chiar să devină stabilă şi să reuşim ceea ce mulţi au considerat atunci o minune, dar care a fost un lucru firesc. A fost consecinţa unui crez extraordinar, în care au crezut simultan, cu tărie, cele 3 părţi ale naţiunii române, de care era nevoie atunci: conducătorul ei, reprezentanţii ei şi armata ei. Poate că e timpul să regăsim acel drum, pentru că lumea în care trăim nu prea mai arată la fel de bine ca aceea, de acum 15 ani, ca aceea, de acum 20 de ani. Şi poate că e vremea să găsim din nou un asemenea crez. Vă mulţumesc. (Aplauze.)